ENERVANT DE SPECIALI...PRIETENII MEI

Cand sunt cu ei timpul parca se dilata. Confortul psihic pe care mi-l confera prezenta lor e un drog mai puternic decat oricare altul. Nu-ti dai seama pe ce loc e o persoana in viata ta decat atunci cand o revezi dupa ceva vreme si realizezi ca va avea mereu o camaruta inchiriata in inima ta.
Nu pot sa nu ma gandesc la Felicia ca la una dintre cele mai sincere fete pe care le-am cunoscut. Ea e persoana care o sa te priveasca limpede indiferent de situatie. Te va asculta si te va iubi mereu, in felul ei dulce, ca siropul de artar. Nu pot sa nu o privesc pe cealalta Felicia de langa mine si sa nu ma minunez de tinuta ei, de aerul feminin pe care il degaja prin fiecare por, de rasul ei "special" si de incheieturile fine. Nu pot sa n-o vad pe Nico ca pe fata cu care poti vorbi ore in sir, pana si cele mai penibilo-stupide subiecte. Fata care te poate face sa razi cand vrea si cea care iti spune totul in fata, no matter what. Nu pot sa nu ma gandesc cat de drag mi-e Cornel si cate aiureli am facut impreuna. Probabil una dintre singurele persoanele mai ametite decat mine. Singurul care mi-a stiut fiecare gand, care mi-a impartasit fiecare vis si care m-a certat mereu cand chiuleam. Nu pot sa-l uit pe Doru, baiatul pe care l-am simtit mereu in aceeasi tabara cu mine. Baiatul cu care am disecat probleme, teorii, treburi de adulti si care,din pacate nu mai e printre noi.... Nu pot sa nu-i amintesc pe Sorina si Bogdan, cei alaturi de care dadeam adevarate spectacole, cei cu care comentam fiecare meci de fotbal si care reuseau mereu sa scoata cate-o perla;pe Lili,impreuna cu care m-am initiat in tainele ...bucatariei,impartasindu ne in secret ...nereusitele incercarilor noastre:) Cum sa n-o amintesc pe Mihaela ,cea alaturi de care am impartit 12 ani de scoala si care se supara sau ma suparam ca nu aveam intaietatea la ora de muzica:P
Violeta,alaturi de care am crescut si m-am format ca si om,si pe care,reintalnind-o dupa multi ani pe care viata ni i-a furat,am regasit-o aceeasi:blanda si senina.Sa- l uit pe Dan? persoana care-mi cunoaste gandul cu o secunda chiar inainte de a l constientiza eu...) si caruia ii multumesc ca e alaturi de mine...si poate intelege acel balans aproape permanent si atat de caracteristic Balantelor mereu in cautare de gasire a punctului de echilibru din toate...
Nu pot sa nu va am pe toti in gand, chiar daca v-am mentionat sau nu... pentru ca pur si simplu nu pot!

VITEZA LA VOLAN

NU E NEVOIE DE PREA MULTE CUVINTE AICI,CI DOAR DE LUAT AMINTE...

VIZUINI :) ... DE LOCUIT

La viata mea am locuit in multe locuri si ca orice om am ajuns sa apreciez confortul si intimitatea unei vizuini doar a mea, in care sa pot fi eu insami, in care sa pot respira, in care sa nu trebuiasca sa fiu ceva pentru cineva, in care sa pot topai, umbla cum vreau eu, care sa fie efectiv spatiul meu. Pentru mine locul in care traiesc este extrem de important, caci volens nolens imi influenteaza starea de spirit si de aceea mereu incerc sa am o vizuina cat mai prietenoasa si mai calda.
Din nefericire pentru mine si cred ca pentru multi altii, majoritatea locurilor in care am locuit pana acum au fost mai mult contextuale, adica nu am ales eu sa stau acolo, si mereu au existat elemente de frictiune (vedeti ce frumos am spus )
dar un apartament simplu,fara fite, pentru mine a avut un rol extrem de important, nu as fi crezut ca locul in care traim poate avea un rol terapeutic, dar iata ca se poate.
Pentru o perioada mai lunga decat mai scurta am avut ceva probleme , perioada in care lumea de afara nu era exact locul in care doream sa ma aflu, asa ca de fiecare data cand ma retrageam la mine in vizuina, de fiecare data cand intorceam cheia si incuiam usa un sentiment de liniste si de bine ma cotropea. In acea casuta mititica era universul meu, aici nu trebuia sa zambesc aiurea, sa port conversatii pe care nu le doream, aici puteam fi eu insami fara a trebui sa explic cuiva de ce sunt tacuta, de ce nu simt nevoia sa ma bag in seama si sa fiu bagata in seama.
Vietuiam ca o veverita in vizuina ei. Ce se intampla este ca in aceasta perioada in care eu am simtit nevoia de liniste, de regasire de sine casuta mea a jucat un rol extrem de important, si atunci am inteles eu cat de semnificativ este locul in care traim.
Personal cred ca lumea asta a decoratiunilor interioare a luat-o putin razna, prea multe briz-briz-uri si inutilitati. In opinia mea vizuina ideala este calda, functionala si curatica, ne reprezinta si contribuie la starea noastra de bine. Nu cred ca avem nevoie de palate, sali de bal si etc. pentru a fi fericiti si multumiti cu locul in care traim.
Eu personal pot locui in cea mai mica vizuina din lume daca acolo se afla sufletul meu, daca acolo pot fi eu insami, daca acolo pot respira in voie, daca acolo viata pe care o vietuiesc este oglinda mea

Imi place intrebarea asta, si e o intrebare care mi-ar placea sa o pun uneori oamenilor, nu o fac cel mai adesea, dar ma gandesc la ea.
Va veti intreba, cum adica cu ce ma asociez? Eu? Pe mine?
Da, cu ce va asociati, adica atunci cand va ganditi la propria persoana cu ce o asociati.
Un exemplu de raspuns este raspunsul meu.
In mod evident si total asteptat ma asociez cu mai multe lucruri, depinzand de moment, depinzand de dispozitie, depinzand de nivelul de asociere la care ma refer. Caci noi, ca si cepele si capcaunii avem mai multe straturi , dar stiati asta deja.
Personal cred ca lucrurile cu care ne asociem spun multe despre noi ca si fiinta umana si modul in care ne percepem pe noi insine si realitatea din jur.
Sa zicem ca aceasta intrebare ne ajuta in auto-cunoastere si auto-definire si fac pariu ca altii s-au gandit la ea inaintea mea, dar cum eu inca descoper lumea presupun ca nu imi e interzis sa o pun din nou.
Deci cu ce ma asociez eu:
Deoarece modul in care percep eu realitatea, imaginile, oamenii, intamplarile, e foarte influentat de imaginatie si asocieri imaginative, evident si asocierile pe care le fac pentru propria persoana sunt la fel.
Spre exemplu uneori ma asociez cu o pernuta parfumata, uneori cu un norisor (ala cu silver lining care pluteste, nu din ala de furtuna), uneori cu o raza de soare, uneori cu un titirez, uneori cu un pitic, uneori cu pisica (prietenii stiu de ce ) si tot asa, sunt foarte, foarte multe lucruri si am eu asa un feeling ca pe masura ce voi inainta in viata vor fi si mai multe.
Deci, dvs. cu ce va asociati?
Daca doriti sa raspundeti evident.

INTREBARE: CE FACI?

Ce faci?
Cu totii cred ca auzim intrebarea asta de cateva ori pe zi, invariabil. Eu nu am absolut nimic cu aceasta intrebare, dar nu imi place atunci cand este folosita ca element social. Cand pe cineva nu intereseaza absolut deloc ceea ce fac eu, fizic sau spiritual, dar totusi ma intreaba asa de conversatie.
Din acest motiv apelez la diverse raspunsuri ca sa imi exprim indolenta. Exemple de asemenea raspunsuri sunt:

- Exist cu succes.
-Bine la cine gasesc.
-Cobor/ urc scarile.
-Iete si eu pe aici.
-Mai nimic bun.
-In principiu respir.,etc.la creativitate stau bine.

Cand ma intreaba oamenii mei insa, pentru ca stiu ca pe ei chiar ii intereseaza ce fac, le raspund cu cel mai mare drag. Familia mea in special are o afinitate deosebita pentru aceasta intrebare, si stiu ca ei nu doar pun aceasta intrebare dar o si sparg in mai multe variante. Ce faci acum fizic? Cum esti spiritual? E totul in regula la munca, acasa, cu viata, esti multumita? Etc. Esti bine?

Nu imi place acel Ce faci? gol de sens care de fapt nu exprima o preocupare sincera si de aceea si eu la randul meu evit sa pun aceasta intrebare atunci cand chiar nu ma intereseaza ce face cineva. Ma rezum la formule de salut sau la intrebari inlocuitoare. Intreb Ce faci? atunci cand ma intereseaza exact ce face acel om, scrie, e la telefon, face baie etc.
Uneori cand mi se pune aceasta intrebare am tot felul de raspunsuri sarcastice in cap . Merg, nu vezi? Stau. Ma uit in gol. Tot felul de chestioare amuzante la mine in cap.
Mi a venit idea cand am fost intrebata in aceasta dimineata in timp ce citeam ce fac, si am raspuns si eu timid caci era oarecum evident ce fac: Citesc.
E la fel ca atunci cand la birou ma intreaba lumea: Ce faci? La munca?
Ahhh nu, sunt o iluzie optica, eu de fapt sunt pe un chaise longue in ...K...landa! :))))

CRIZA IN NE-CRIZE

La mine nu e criza. La voi e criza?

Ma gandeam eu asa azi ca peste tot pe unde ma intorc dau cu ochii de spectrul amenintator al crizei. Ranjeste la mine in conversatiile cu prietenii Nu se mai gasete de lucru nimic!, se hlizeste la televizor cu politicieni inepti care o tot leagana in varii planuri de salvare, sta cocotzata in fiecare zi la serviciul meu si se amuza de cum fac trei joburi diferite pe bani mai putini, se insinueaza in realitatea mea si ma invaluie in anxietatea nesigurantei.
Eu privesc in viitor si cumva inconstientul meu optimism il vede minunat si luminos. Ma irita criza. Ma enerveaza ca ii simt respiratia greoaie pe ceafa in fiecare zi. Ma agaseaza ca ma forteaza sa ma gandesc la lucruri la care nu vreau sa ma gandesc. Nu vreau sa ma gandesc la bani, la fatalitatea zilei de maine, nu vreau sa ma inchistez in scenarii nefaste ca raman fara serviciu, posibil fara casa, fara masina, ahh , m-a luat valul, ops!
Eu cred ca noi alegem cum traim criza, in crize sau nu. Daaa, stiu si sunt extrem de constienta ca este foarte greu sa iti mentii spiritul sus cand esti bombardat din toate partile cu stiri negative, potentiale sau adevarate, cand treci prin valuri de concedieri, dar... what the hell? Peste 10 ani vom regreta daca din cauza crizei ne-am pus viata in asteptare si nu am profitat de aceste momente, de zilele noastre de acum.
Atunci criza va fi de mult trecuta in cartile de istorie, mitocanii de azi vor fi mitocanii de maine, noi vom fi persoana pe care o construim, iar viata noastra ne va oglindi... asa ca... ce rost are sa ne crizam???
Recunosc ca am emotii, dar in acelasi timp ma si gandesc la toate lucrurile pe care mi le doresc, la tot ceea ce vreau sa implinesc si creez si cand fac acest lucru criza devine mica, mica, mica, doar un eveniment in plus pe raboj, iar dorinta mea de a imi trai viata asa cum imi doresc devine mare, mare, mare si simt ca pot face tot ce imi propun.
Deci? Care criza? Caci mie imi pare ca doar se balangane barca putin, iar avantajul acestui lucru este ca ne ofera puncte de vedere noi si perspective nebanuite.

Think about it!

BALADA FARA CUVINTE

Nu-ti fie frica de ridicol; daca simti ce spui, daca te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum sa fii ridicol. Fa-l pe cel de langă tine sa simta ce simti - dinauntrul lui. Din afara poti convinge, si poti întelege lucrurile, dar fara sa le simti. Lucrurile pe care nu le simti se uita, sau te poti obisnui pana la urma cu ele, ceea ce e si mai rau. Ce pleaca din tine nu se poate uita, si nu te inseala, si atunci nu se poate intoarce niciodata impotriva ta; dar pentru asta trebuie sa fii foarte curat cu tine, si asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect...
Niciodata nu stii unde te poarta viata , inchide ochii , deschide-ti sufletul si intinde-ti aripile si vei avea lumea la picioarele tale in timp ce tu te vei minuna la picioarele lumii de bogatia , frumusetea , diversitatea si cruzimea existentei umane
Nu mai caut iubirea intr-un bob de amintire cand fiecare zi imi dicteaza simpla fericire...

Cat de deprimant e sa te muti! Sa vezi toate lucrurile si cutiile adunate in mijlocul unei case noi, care nu iti spune nimic, despre care nu stii nimic, de cine a fost locuita inainte...Oribil! Din nefericire, lucrul asta ni se intampla de cel putin 2-3 ori in viata. Fireste, asta in cazurile cele mai fericite. Da, se poate sa existe si oameni care se nasc, tariesc si mor in aceeasi casa. Sa fie oare mai fericiti decat ceilalti? Sau mai plictisiti? Pentru ca una e sa redecorezi o casa, alta e sa te obisnuiesti cu un cu totul alt décor.
Sentimentul de stabilitate si siguranta pe care ti-l da propria ta casa, pe care nu o schimbi poate niciodata, este esential. Te ajuta sa intelegi viata intr-alt fel. Adica stii mereu ca tu ai o casa a ta, ca ai unde sa te intorci. Un fel de permanenta a obiectului; ceva de care toti avem nevoie, pentru stabilitatea si siguranta noastra psihica.
Mi s-a intamplat adesea, dupa ce m-am mutat dintr-o casa, sa ma intorc acolo, in vis. De fiecare data se intampla un lucru ciudat: inca aveam cheile fostului apartament. Simteam ca intru fraudulos, pe un teritoriu care nu mai era al meu, dar nu ma puteam abtine sa nu revin acolo, in acel loc familiar care fusese pentru o vreme al meu.
Dar ti se poate intampla sa revii la fosta locuinta si cu ochii deschisi. Adica, sa pornesti spre casa, uitat de ganduri si sa te trezesti ca te indrepti spre fosta locuinta. Sau treci in acte, distrata fiind, fosta adresa.
Iata ca este totusi necesara aceasta stabilitate mintala a locului pe care il denumim casa noastra.
Oricum ar fi, ideea mutatului intr-o alta casa sperie pe mai toata lumea. Toata chestia asta ia o asa amploare incat nu mai stim unde ne este capul. Cand te muti dintr-o casa intr-alta, in acelasi oras, mai e cum mai e. Dar cand schimbi orasul sau tara, atunci lucrurile chiar ca se complica. Iti dai seama ca nu va fi suficient sa renunti la multe dintre lucrurile care par a nu-ti mai face trebuinta, dar si la tot felul de amintiri. Singurul lucru ce te poate stimula sa te aduni si sa te repliezi este ca noul loc, in care vei pleca, sa iti placa mai mult decat cel vechi. Sa vina cu ceva nou, incitant, sa iti schimbe viata intr-un mod placut. Atunci vei avea nevoie doar de timp si energie pentru a te adapta. Iar asta nu te va lasa coplesita de ce ai lasat in urma, de amintiri sau locuri placute pe care nu o sa le mai poti vedea atat de des.
Oricat ai fi de ordonata si atenta cu lucrurile tale, tot te va bulversa intr-o oarecare masura.
Putini oameni reusesc sa se adapteze cu foarte mare usurinta unei astfel de schimbari. Sa nu se sinchiseasca de faptul ca biblioteca nu mai arata la fel si se gaseste intr-o cu totul alta camera, mobilierul nu are nimic in comun cu cel vechi, cunoscut, lumina nu mai cade la fel in sufragerie, zgomotele sunt cu totul altele, vecinii parca si mai dificili si carcotasi etc.
Daca stam sa ne gandim bine, la inceputul vietii noastre avem parte de noua luni de stabilitate. E drept, casa e cumva ambulanta, insa noi suntem complet securizati si in aparenta, lipsiti de orice dificultate de adaptare. Lucrul asta cred ca ne marcheaza intreaga viata. Venim pe lume cu ideea ca lucurile sunt constante, sigure, simple.
Ce experimentam dupa aceea, pe parcursul vietii, in functie de alegerile pe care le facem, face parte din propria noastra evolutie. Notiunea de aici si acum capata diferite valente. Iar acasa, poate capata si o notiune abstracta, desemnand doar locul in care ne aflam noi, la un moment dat in timp.

NU VEDEM LA TIMP....

Nu ai observat cat de usor pare totul cand dam vina pe celalalt? Cand ne gasim scuze pentru ce facem si astfel suntem mai linistiti? De ce exista aceasta invinovatire a altor persoane cand mai intai de toate ar trebui sa ne gandim la noi? Din simplitate. Ne “curatam” de vina acuzand pe cineva si gasindu-ne scuze pentru ce s-a intamplat. E atat de simplu si linistitor, nu-i asa? “Daca el/ea nu facea…”, “eu nu stiu de ce patesc asta, dar daca ea/el nu zicea…”. Nu-i extraordinar de banal? Da, dar e corect fata de noi insine?
Ar fi cazul sa invatam sa ne vedem pe noi cum gresim inainte de a arunca vina in carca altui om. Doar asa vom invata fericirea.
Cu totii avem un defect. “Vedem” lucruri mult prea tarziu, cand deja este prea tarziu. Nu-i vedem pe cei de langa noi care se straduiesc sa fie totul bine. Suntem intr-un fel legati la ochi, pana in acel moment in care desi vedem, ni se spune cu o sinceritate usturatoare de suflet: E prea tarziu.
Nu cred ca exista cineva caruia sa nu i se fi spus vreodata in viata: ” E prea tarziu pentru…”. am impresia ca e un defect general. Nu stiu de ce nu realizam din timp. Timpul ne ajuta sa intelegem elemente ale trecutului insa niciodata in acel prezent, ci intr-un viitor intarziat.

Traiesc pentru clipa in care mi se va spune: “Niciodata nu e prea tarziu…”

"Nascuti la inceputul anilor 70-80, vedem acum in 2009 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.
Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea", "Castel", "Ratele si vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinselea", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa) primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.
Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii "Pioneri".
La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza... Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.
Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa.
Intre timp, ne consolam cu inghetata Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii.
Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.
Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson , si Backstreet Boys , si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Beyonce. Am citit "Licurici", "Pif" Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata ...si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul.
Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, , taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau "Flori, fete sau baieti" sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura" pe cine "iubeam".
Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex", care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?"... ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalatpe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de "first-timers"..."

…si daca-ti amintesti de toate astea, atunci cu siguranta esti DE-AL NOSTRU