Scrisoare catre Mos Craciun..

Draga Mosule,

A fost un an greu. Incredibil de greu, in care am cunoscut si binele si raul sub toate aspectele. Un an frumos dar si un an urat in aceeasi masura. Vreau sa primesc sanatate. Si un strop de bucurie. Atat cat vrei tu.
Amicilor si prietenilor mei, vreau sa le aduci tot binele din lume. Sa fie linistiti si sa aiba puterea de a iubi. Cei ce o au sa o pastreze iar cei ce inca nu au gasit-o ajuta-i tu., Mosule, sa o gaseasca. Imi doresc sarbatori linistite. Cu zambete largi si adevarate, cu oameni buni pe langa mine. Vreau liniste sufleteasca si o vorba buna.
Doresc tuturor, dupa cum am mai spus,sa poata darui din inima. Si daca nu cer prea mult, sub bradul meu, in iarna asta, as vrea sa gasesc cartile pe care mi le-am dorit mereu, dar pe care n-am reusit sa mi le cumpar . Nu cer viata lunga. Nu mi-o doresc. Vreau in schimb o viata mai plina si mai de calitate.
Nu cer oameni mai buni. Vreau sa devin eu unul si sa generez aceeasi dorinta in ceilalti. Nu vreau sa schimb lumea. Vreau sa pot construi o lume a mea, cu oameni, dar o lume mai buna, mai confortabila, mai placuta. Si te mai rog ceva….. Daca totusi voi ajunge sa imbatranesc, vreau sa imbatranesc frumos pastrand pe chip lumina acelei nopti in care voi fi fost inger.


Nu-mi mai ramane decat sa te rog ca fiecare lacrima atat de fierbinte ce-a durut vreodata, s-o ingheti si s-o transformi intr-un fulg de zapada…si-atunci ar ninge, Mosule, ar ninge si totul s-ar imbraca in alb, si-ar fi stralucitor. Si s-ar risipi norii si in toata natura, alba si stralucitoare, din lumina stelelor, ar ajunge pe pamant o raza,si-atunci…le-am avea pe toate, Mosule…
Apoi daca chiar vrei, adu-mi un brad fermecat, te rog, pe care sa il impodobesc cu vise in care zambetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fara glas, nu mai stralucesc, dar macar nu mai dor! Un brad pe care sa asez imbratisari fara sfarsit care nu plang cand bratele trebuie sa se desclesteze. Da, asta vreau!
Printre cadourile rasturnate sub brad nici nu ma uit deoarece stiu ca mi-ai pastrat deja ceea ce este al meu. Te astept… fie ca vii sau nu…
Craciun Fericit tuturor!

Memento mori!

Frumusetea e in ochiul celui care priveste...Dovada ? Intotdeauna cea mai frumoasa femeie, indiferent de varsta, e mama.
Dincolo de superficialitatea si... perisabilitatea frumusetii unui chip sau unui corp sta complexitatea trasaturilor care definesc cu adevarat un om. Privesc cu o oarecare tristete la  tendinta a tinerelor fete de a face din frumusete singurul atu.  Nimic de spus...  nimic de combatut... nimic de aparat...Ca si cum in spatele acelui chip frumos n-ar mai fi nimic. Nu pot sa cred asta!. Mai degraba exista conceptia ca frumusetea e suficienta. Si e destul de frecventa ideea cum ca ... o femeie "uratica" , fara trup perfect, nu are dreptul la un barbat ...perfect( daca exista! )
Frumusetea e relativa si trecatoare. Daca nu e insotita si de alte calitati, frumusetea se estompeaza pana la indiferenta. Un om frumos si atat devine un "trofeu" printre multe altele pe care, odata pe perete, ajungi sa treci zilnic pe langa el fara sa-l mai bagi in seama.
Banuiesc ca toti avem un tablou in casa... cat si cand ati stat ultima data sa-l contemplati? Frumusetea e un dar de la natura sau de la Dumnezeu. Este o oportunitate. Lumea te priveste, te asculta; iti acorda atentie cand esti frumos. Trebuie sa stii sa pui la lucru acest dar. Sa stii ce vrei de la viata. Dincolo de splendoarea si parfumul unei flori sta fructul, sta samanta, sta ordinea fireasca a lucrurilor si speranta unei noi zile frumoase.
"Memento mori!" le-as spune tuturor frumusetilor care compatimesc uratele. Florile frumoase se culeg, se pun in glastra si se arunca imediat ce s-au ofilit...

indiferente

Ne-am obisnuit sa mergem repede si sa nu mai fim atenti la nimic din ce ne inconjoara. Ne ferim privirea si evitam sa avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem sa stim, nu ne mai pasa. Avem job-uri, probleme, ganduri si cateva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Asa ca ne continuam drumul grabiti, facem abstractie de cladirile urate si monotone, de gropi, de cersetori, de mizerie, de copiii care tipa, de batranii care abia se misca, de aglomeratie si de restul circului care are loc pe strada.


Traim intr-o lume prea mica si prea fada, cu personaje putine. Ne-am obisnuit cu orice fie bun sau rau, ne conformam cu orice problema pe care suntem nevoiti sa o confruntam... si zambim rar. Uitam sa facem surprize, sa ii incurajam si sa ii felicitam pe cei care ar merita...am uitat ca orice gest marunt are in esenta atat de multa importanta. Ne flexam zilnic muschiul indiferentei si asteptam nepasatori si totusi lipsiti de rabdare momentul in care ne va fi mai bine. Respiram si raspandim ignoranta, dar asteptam de la ceilalti atentie si interes...
..Prea mult egoism...
Da, indiferenta e o forma eficienta de autoaparare in fata agresiunilor si uneori e pe deplin justificata. Insa, practicata prea des amorteste simturile si ucide sentimentele. Ratam acele lucruri marunte si frumoase despre care spuneam ca ne fac să zambim si sa simtim ca traim. Si pentru ce ? Pentru o viata gri si simpla... mult prea comoda, fara esecuri majore si fara trairi intense ? Oare se merita?
Intreb doar atat: De ce fel de oameni crezi ca au nevoie ceilalti? Indiferenti sau cu flacara pasiunii in ei?
Oameni care asteapta sau oameni care se implica ?


...Gandeste-te...

cantecul inimii...

Ca sa canti la harpa inimii tale,
Intai ai nevoie de coarde.
Doua n-ajung, nici chiar noua...
Sunt multe, coardele inimii desfacute candva,
Poate rupte, poate chiar pierdute sau risipite.
Ori cele care s-au inmultit dintr-o data, cele din clipele inflorite.
Puse bine, pastrate cu grija, acum fac o harpa.
Legate in lemn mangaiat sa-si invie chemarea aceea de viu si de cald,
Coardele harpei sunt gata.
Mai ramane cantecul.
Acesta vine singur, de cele mai multe ori nu-ti da veste.
Uneori vine si chemat, alteori insoteste cantarea altei harpe,
Facuta din coardele altei inimi...
Si-alteori poti gasi un camp intreg de cantareti leganandu-se,
Mangaind duios coardele inimii lor si lasand valul dulce al dragostei
Sa le poarte vietile acolo unde vrea el.
Pe campurile aride cantecul seaca si se opreste ani buni.
Uneori sute de ani, ori milenii...
Dar ajunge o singura inima sa fie gata sa-si adune coardele
Ca sa cante.
O singura pereche de maini iubitoare sa prinda, sa lege in lemn si sa mangaie.
O singura fiinta gata sa-si lase inima sa cante.
Celelalte inimi, atat de dornice de atata timp, vor simti repede
Ceea ce se cheama rezonanta.
Si vor intra si ele in cantec.
Si incet intai, apoi mai repede, si mai repede,
Pamantul isi va primi iar campurile lui
In care se leagana cantaretii, respirand aceeasi suflare,
Cantand in aceeasi bataie de inima...

Ha! Uite inca o coarda, crescuta in clipa asta de inflorire.
Ma leg cu ea de cer si las cantecul sa se curga...
Atingeti doar bland, degete, coarda asta,
Orele noptii inca picura vise. Si cantec de dragoste...
.

poate...

S-ar putea sa gresesc... gresesc.desigur...



Fiecare crede altfel despre lume...
Poate ca zilele si noptile
Nu sunt la fel pentru toti.
Iubirile,serile,florile
Sunt amintiri ce dor pentru unii,
Sunt placeri de neuitat
Pentru altii.

Poate ca pacatul e curat si pur,
Poate ca simtirile sunt mai dureroase
Cand trec zile si sufletul plange.




Durerea ce-o simt,e poate
Tainica puritate ce-mi invie sufletul.
Poate ca soarele nu conteaza pentru unii.
Dar lumina erosului salveaza triste zvacniri...



Poate ca sfarsitul inseamna o noua cale.


Poate ca daca esti bun,gresesti...
sau poate de aceea iti gresesc altii.
Bunatatea se apropie de suflet si e una cu el...
iar cand zvacniri vulgare ne fac sa plangem
credem bunatatea cel mai mare dusman.Dar ne inselam...


Poate ca nu mai sunt sanse,
Sau poate sansele se nasc din curaj,nu din recompense.




Stiu insa ca lumea nu crede in sperante.
Speranta e idealul fara de izbanda,minciuna...
Stiu ca dragostea nu e floarea ce renunta in lipsa apei.
Caci dragostea e si floarea,si apa si lumina...totul.
Stiu ca reusita e a celor ce vor,
Si a celor ce se transforma din actori in eroi.
Stiu ca viata,desi fara de inteles pentru unii
e un dar nepretuit ce trebuie ingrijit,
caci lumea s-a nascut din viata...si din viata merge spre nesfarsit...




Poate gresesc...poate cuvintele
Nu sunt la fel pentru toti.
Stiu insa ca in mine izvorasc lumi,taine,iubiri
Lucruri adevarate in Universul adevarat.
Iar adevarul...mai stiu...exista...

profunzimi ...

Fataaaaaa, nu mai fi asa profuuundaaa! :)) -e un comentariu nescris la una din postarile mele mai vechi:) TU crezi ca vreau asta? uneori imi doresc sa iau si viata in deradere,nu doar vorbele; dar nu pot fi altfel, tot ce scriu e acolo izvorat dintr-unsentiment, dintr-o traire,dintr-o experienta a vreunui amic...Dar  hai sa incerc, de dragul tau:) Ce crezi c-as avea de spus?

Ca s-au facut reduceri la incaltaminte,ca dra X si a decolorat parul si  era sa devina Sinnead O'Connors de Romanica?:)) aaa,nu ,mai bine fac teoria fondului de ten, desi il am in dotare doar ca sa fie si el prezent pe acolo... nu prea ma pricep despre ce as putea scrie...uite,ca sa fim impacate amandoua, am sa scriu despre viata...cu "profunzimea" mea(cam mult spus profunzime) in stilul tau:)))) Incerc?

Mama ei de viata!

Viata e ca un cartus de tigari. Nimic mai mult decat o adunatura de momente placute sau nu, pe care le savurezi precum tigara de la cafea sau precum tigara fumata pe ascuns in spatele blocului.

Gandeste-te la acele momente in care iti savurezi tigara in liniste, admirand cercurile fumului, scrumul, aburul cafelei sau persoana iubita; iar acum gandeste-te la tigara pe care o fumezi in doua minute, ametindu-ti plamanii(n-apuci sa vezi partea buna actului pe care-l provoci. )

In fine, indiferent de moment, de tigara, de tine, sau de Ea, izbesti restul tigarii de fundul scrumierii incercand sa o stingi sau o arunci pe jos trecandu-ti piciorul peste ea, si tot ce ramane ..nu e altceva decat fum.

Ps. pentru a alunga orice dubiu, eu nu fumez. :)

arzi?

Aveam o maxima favorita acum cativa ani “Viata este ceea ce se intampla atunci cand esti ocupat sa faci alte planuri“. A ramas la fel de puternica si azi cu toate ca mi s-au intamplat multe de cand am citit-o prima oara.
M-a intrebat cineva ieri ce as pastra din trecut, daca as putea… I-am raspuns ca as pastra focul fiecarei clipe frumoase pe care am trait-o.
chiar!...Cand ai avut ultima oara o idee care sa te tina pe jar nopti intregi ?
Cand ti-a fost dor ultima oara de cineva incat sa simti cum te arde pe interior?
Cand te-ai aruncat ultima oara cu entuziasm, cu capul inainte in ceva care nu stiai daca se va termina bine?
Cand ai indraznit sa continui sa arzi cand toti incercau sa te stinga?
Sunt oameni care traiesc din izbucnire in izbucnire, din flacara in flacara. Nu-i poti aprinde usor…dar la fel de greu ii poti stinge. Prefer oricand sa cunosc pe cineva care traieste fiecare moment cu intensitate decat sa planific urmatoarea secunda. Privita dintr-un anumit unghi filozofia asta de viata are multe dezavantaje, din alt unghi insa…este ceea ce se tem cei din jur sa faca cu toate ca isi doresc atat de mult. Se tem sa traiasca secunda de acum pentru ca sunt prea ocupati sa planifice secunda urmatoare.
Daca as putea sa inghet pentru moment flacara unui suras, unei priviri, unei atingeri, unei voci…as vrea sa o pastrez in punctul ei de maxima intesitate. As pastra mai degraba o privire extrem de furioasa decat una indiferenta. Vocea entuziasmata a unui copil care reuseste pentru prima oara sa mearga singur cu bicicleta, a exploratorului care descopera ceva unic, strigatul ragusit al inventatorului caruia i-a reusit experimentul…sau vorbele dragi ale iubitului care te priveste.
Toate momentele astea fac parte din trecut. Iti aduci aminte de ele doar daca le-ai trait cu intensitate. Nu-ti aduci aminte de lucrurile banale, normale, obisnuite pe care le faci zi de zi. Nu mai stii cu ce te-ai imbracat fix acum patru ani, ce-ai mancat si ce-ai baut sau pe cine ai intalnit pe strada. Sunt lucruri obisnuite care trec pe langa tine fara sa le dai importanta pentru ca nu au produs emotie in tine. Nu ai ars.
Dar iti aduci aminte si acum de momentul cand ai fost dezamagit prima data in dragoste si ai plans, momentul cand ai avut primul succes important in cariera, momentul cand ai avut primul copil si l-ai tinut in brate, momentele care te-au facut sa ti se zbarleasca parul pe spinare. Momentele cand ai ars, cand te-ai dedicat, cand ai fost inflacarat, cand te-ai implicat.
Ce-ti vei aduce aminte maine cand te vei gandi la ziua de azi?
Inflacareaza-te! Incepe o noua zi!
Indrazneste….si ARZI

APA-izvor de viata

De ce simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu este apa?
- Nu stiu. Fapt este ca ea isi alege in genere mijlocul acesta pentru a se manifesta. Poate fiindca este izvorul vietii. Suntem zamisliti in apa, vreme de noua luni ramanem in ea. Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care niciun barbat-oricat ar fi el de iluminat sau desavarsit- nu poate ravni.“( Paulo Coelho - "La raul Piedra am sezut si-am plans")
Inteleg si primesc orice, oricum ar fi, soare sau ploaie. E unul din chipurile lui Dumnezeu. Al Iubirii...