indiferente

Ne-am obisnuit sa mergem repede si sa nu mai fim atenti la nimic din ce ne inconjoara. Ne ferim privirea si evitam sa avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem sa stim, nu ne mai pasa. Avem job-uri, probleme, ganduri si cateva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Asa ca ne continuam drumul grabiti, facem abstractie de cladirile urate si monotone, de gropi, de cersetori, de mizerie, de copiii care tipa, de batranii care abia se misca, de aglomeratie si de restul circului care are loc pe strada.


Traim intr-o lume prea mica si prea fada, cu personaje putine. Ne-am obisnuit cu orice fie bun sau rau, ne conformam cu orice problema pe care suntem nevoiti sa o confruntam... si zambim rar. Uitam sa facem surprize, sa ii incurajam si sa ii felicitam pe cei care ar merita...am uitat ca orice gest marunt are in esenta atat de multa importanta. Ne flexam zilnic muschiul indiferentei si asteptam nepasatori si totusi lipsiti de rabdare momentul in care ne va fi mai bine. Respiram si raspandim ignoranta, dar asteptam de la ceilalti atentie si interes...
..Prea mult egoism...
Da, indiferenta e o forma eficienta de autoaparare in fata agresiunilor si uneori e pe deplin justificata. Insa, practicata prea des amorteste simturile si ucide sentimentele. Ratam acele lucruri marunte si frumoase despre care spuneam ca ne fac să zambim si sa simtim ca traim. Si pentru ce ? Pentru o viata gri si simpla... mult prea comoda, fara esecuri majore si fara trairi intense ? Oare se merita?
Intreb doar atat: De ce fel de oameni crezi ca au nevoie ceilalti? Indiferenti sau cu flacara pasiunii in ei?
Oameni care asteapta sau oameni care se implica ?


...Gandeste-te...