DESTIN...

Cand ma apuc de scris, alunec fara sa vreau intr-o anumita maniera stilistica si chiar daca sunt convinsa ca scriu numai pentru mine, tot adopt o anumita poza, iar gandurile mele refuza sa se astearna pe hartie asa cum sunt prin bratul, degete si penita stiloului cu care scriu si s-ar putea spune ca nu capul dirijeaza stiloul, ci invers.
Cateodata ma las dusa de viata si, desi stiu cat valoreaza ea, ma abandonez pe de-a intregul si atunci nu mai are pentru mine nici o insemnatate intrebarea: ”To be or not to be?”
Doua ganduri nu m-au parasit niciodata: acela de a-mi imbogati mintea si sufletul si, gandul ca suntem trecatori in lume. ”Memento mori” nu este un adagio al tristetii, nici al resemnarii, ci un semnal de alarma care vrea sa ne tina intr-o permanenta stare de veghe - zicand: ”Baga de seama ce faci cu viata ta, ca nu e vesnica!” Ne facem iluzii ca suntem stapani pe el, insa el si viata ne stapanesc.
Nu scriu vorbe goale, ci incerc sa-mi analizez vechi intamplari acum. Cateodata ma simt atat de singura! Contactul cu unii ma face nelinistita si ma simt inutila pentru ei. Mi-e dor de ceea ce nu am facut si cateodata sunt invidioasa pe ce au realizat altii. O clipa, o secunda, de multe ori, sufletul omului tine ascuns in el mai mult decat intamplari din ani, puse cap la cap. Au fost zile cand m-am simtit batuta de Dumnezeu si cu sufletul zdreanta. As vrea sa ma scutur de trecut, ca atunci cand pamantul se scutura de cutremur. Tot trecutul da navala asupra mea.Explicam copilului ce inseamna trecutul,pe intelesul unui copil de 6 ani El este o incapere din prezent in care intram mai rar. Nu avem decat sa deschidem o usa. Atat, si suntem in trecut, iar usa asta se deschide foarte des. Prezentul este ca o casa goală. Navaleste trecutul prin toate usile, si ce e mai rau, este ca el nu poate fi schimbat. Candva, de mult… cineva mi-a pictat un tablou in care purtam o cununa de flori si intitulase tabloul, ”Vis de domnisoara”. Aveam cincisprezece ani pe atunci. Au trecut peste mine vesnicii albastre si reci de rautate si uitare, dar am supravietuit. M-au nins zapezi ce pe altii i-ar fi ingropat, dar nu m-au biruit.
M-au bantuit doruri ce pe altii i-ar fi secatuit, am fost mintita si inselata cat pentru zece vieti si tot pentru atatea vieti am varsat lacrimi
Au trecut peste mine furtuni ce ar fi putut sa-mi sparga carapacea sufletului, dar m-am incapatanat sa traiesc si am visat chiar si atunci cand sufletu-mi ingenuncheat cerea indurare, mila si izbavire de atata durere. Si totusi, daca as mai vedea o data tabloul ce mi-a fost dedicat in tinerete, as ruga pictorul sa stearga cununa de flori si sa puna in locul ei o coroana de spini… Stiu ca fiecare are crucea lui de dus… A unuia este mai usoara, a altuia este mai grea!… Dar omul e tare ca fierul. Asa-i viata! Cand zici ca o iubesti din toata inima, atunci iti trage o palma.
O alta parte din durerile timpului este si frica de saracie, care incearca sa infiga coltii cateodată in sufletul nostru, sau indiferenta celor din jur. Si nu in ultimul rand - lipsa iubirii. Conteaza foarte mult cum judecam paharul pe jumatate umplut: e plin sau e gol? Am muncit atatia ani, sacrificand orice distractie ”inutila”, pentru ca, prin munca mea sa fac ceva folositor. Si am primit uneori umilinta de dinainte si mai ales de dupa. Am votat pentru o viata mai buna, dar ce mare dezamagire!
Nu, numai banii nu ne mai ajung, nici timpul nu ne mai permite sa facem tot ceea ce am vrea. Nu-l mai avem pentru regasirea senina cu cei ai casei, pentru a ne mangaia copii, pentru a merge la medic, sau… de ce nu, la teatru. Nu ne mai ajunge timpul sa mai trecem pe la parinti, sau pe la casa lor de veci, de mult timp fara o floare, sau fara o lumanare, sa ne odihnim sufletul in linistea naturii, sa mai cumparam o carte, sa cautam onest izvorul unui ban care ne lipseste.
Nu mai stim sa ascultam pe cel de langa noi, sa daruim iubire, sa asteptam si sa ne daruim. De multe ori nu ne mai stapanim clipa apriga, instinctul orb, sau gestul bezmetic, ori vorba aruncata la intamplare precum o piatra. Nu mai stim sa intelegem pe cel de langa noi, sau sa ne facem intelesi. Astazi, prea multi oameni nu-si mai tin cuvantul dat. Nu mai avem nici prieteni adevarati cu care sa ne-ntalnim si sa stam de vorba, sau chiar cu noi insine nu mai avem timp sa vorbim, intrebandu-ne si raspunzandu-ne, certandu-ne si impacandu-ne sub lumina gandului cel bun, cautandu-ne identitatea in oglinda lui ”azi” si prefigurand-o in cea a lui ”maine”.
Inainte aveam o multime de prieteni, acum ei nu mai exista. Unii lupta cu saracia, altii nu mai stiu ce sa faca cu banii. Iar cei mai multi sunt ocupati pentru o amarata de paine. Ajungem acasa destul de obositi de la serviciu, coplesiti de greutatile vietii si nu ne mai arde sa ne uitam la televizor, unde avem o suta de canale. Si nici timp de vizite nu mai avem - nici nu ne mai arde. Ne multumim cu o telenovela si astfel uitam de prieteni.
”Trebuie sa lupti! Mereu sa lupti si sa invingi!” - imi spunea mama. Inaltandu-ma deasupra labirintului in care toata viata mi-am cautat fericirea, mi s-au taiat aripile chiar atunci cand credeam mai mult ca sunt stapana pe culmi, dar m-am prabusit, trezindu-ma un om slab si fricos.
Amintirile din trecut vin cu bolovani de lacrimi si imi tin treaza constiinta unui trecut care sunt sigura ca nu va strabate bariera unui viitor care nu promite. Viata curge parca mai repede ca altadata, chiar daca adeseori bucuriile nu stau cu noi decat o secunda, in timp ce trec peste noi ani multi de durere si suferinta! Cei mai frumosi ani ai mei s-au scurs necontrolat, ca apa intr-un pamant uscat si lacom. Ce bine ar fi sa ma prefac intr-o lacrima si-n ea sa-si oprească soarele razele lui, si sa dispar ca roua, dimineata! Pornim pe drumul care ne-a fost ursit de la nastere si fara sa vrem, il urmam pană la capat. Uneori mai pacalim un destin. Sau avem impresia ca-l pacalim atunci cand el se joaca cu noi… Intr-un imaginar talger al suferintei am pus mai mult decat poate duce un om, iar pe celalalt , ca-ntr-un echilibru, voi pune multe sperante si toata dragostea din suflet.