What's on your mind?

Ma intreb, cum pot unii sa traiasca o viata intreaga zugravita intr-un triptic? Ce simte barbatul care se plimba dintr-un pat in altul, de la un sarut la celalalt, de la ... o imbratisare la alta? Se poate reseta de fiecare data in functie de personalitatea femeii pe care o imbratiseaza? Si daca greseste? Si daca le incurca? Nu e epuizant?

Gandesc ca are avantaje. Presupun. Desi eu cred in continuare ca iubirile totale intre doua persoane nu pot fi suplinite prin insumarea mai multor iubiri de nuante si forme diferite. Insa imi imaginez ca un barbat dornic de afectiune si deloc extremist in pofte si nevoi, se bucura de cantitate mai mult decat o femeie ale carei placeri pot fi mai repede definite din punct de vedere calitativ. Sunt mai numeroase in randul sexului feminin persoanele care ar milita oricand pentru tot sau pentru nimic, in vreme ce barbatii prefera sa guste putin din tot fara a-si bate prea tare capul in privinta consecintelor. Oare? Eu sper ca nu. Dar ma tem ca da.

Apoi ma intreb, cam la fel de naiv, de ce accepta femeile aceasta situatie. Iar aceasta intrebare din urma imi ramane, de fiecare data, fara raspuns. Pentru ca nu inteleg, va jur, nu inteleg, de ce nu-si doreste fiecare femeie un barbat numai al ei. De ce pofteste la ceva ce nu poate avea cu totul? Suntem masochiste? Nu putem dori un barbat decat daca avem din partea unei alte femei confirmarea viabilitatii sale? De ce e dispusa sa-l imparta? Iar atunci cand il imparte, cum o face? Frateste?

Sau poate ca asemenea lucruri pur si simplu se intampla. Poate ca nimeni nu le calculeaza si aproape nimeni nu le cere. Poate ca nasc frustrari si nefericire. Dar in egala masura pasiune si senzatii greu de zugravit.

Oricum, eu cred ca mai dureros decat a insela cu trupul este tradarea cu inima.

Poate ca ne sunt date, poate ca trebuie traite. Sau ocolite. Sau cine stie.

ar trebui

Aveam la cursuri, pe langa multi colegi care nu vedeau lumina zilei sau raza lunii de mormanele de carti in care se ingropau, si cativa 'artisti'. Erau acea mana de oameni care veneau fluierand la examene, de parca s-ar fi indreptat spre strand si nu spre sala de examinare, care nu se stresau cu invatatul materiilor nesuferite, care erau intotdeauna ferm convinsi ca acel unic subiect pe care ei l-au invatat va fi afisat pe biletul pe care il vor extrage. As minti sa spun ca au avut asemenea noroc chior de fiecare data. Au mai picat examene, au trecut pe la facultate si in perioada in care noi beam must plini de satisfactie ca ne putem bucura de ultimele clipe de vacanta. Dar au terminat facultatea odata cu noi, tocilarii, fara strop de ezitare sau semn de intrebare. Ba mai mult, as indrazni sa spun ca ei sunt mai bine pregatiti pentru meseria ce ii asteapta fiindca au invatat numai ce le-a suras si niciun rand in plus, in vreme ce noi am incercat sa absorbim de toate, si-am ramas cu nimic. Pe acesti oameni ii invidiez fantastic astazi. De fapt, in secret, mi-a fost intotdeauna ciuda pe ei, nu fiindca i-as fi dispretuit, ci pentru ca imi doream din tot sufletul sa fiu si eu ca dansii: relaxata, lipsita de griji, plina de optimism. Am banuit inca de la inceput, iar astazi sunt convinsa, ca as fi avut mult mai multe de castigat daca nu m-as fi consumat pentru orice nimic, daca nu mi-as fi obosit mintea cu mii de variante, daca as fi invatat inca de la inceput ca o restanta nu este pacat de moarte. Numai ca eu, natanga, am crezut vreo trei ani la rand ca va fi prapad daca am sa vad vreodata, pe vreo lista, numele meu inrosit si respins. Prin al treilea ori al patrulea an de facultate, m-am pomenit cu o restanta. Era un examen la o materie atat de incalcita pentru mintea mea, incat sunt convinsa ca nici astazi n-as reusi sa-l iau din prima. Am intrat in pamant de rusine si mi-am imaginat ca se va crapa cerul si ma va fulgera. Am privit speritata in sus. Nimic. Am ridicat sprancenele si m-am intrebat surprinsa: ‘asta-i tot?’.De atunci, am inceput sa-mi impart frateste examenele intre sesiunea de vara si cea de toamna. A fost mai bine, fiindca m-am putut concentra pe fiecare de doua ori mai mult, am dormit noaptea, iar ziua am redus stresul la jumatate. Si-am invatat ca poti lasa pe maine ceea ce acum te preseaza pentru simplul motiv ca astfel este mai sanatos pentru tine. E drept, nimeni in afara ta nu are de castigat. Conteaza?Astazi asociez stresul in general cu acele examene. Fiindca aceiasi fluturasi nelinistiti imi cutreiera stomacul atunci cand ma preseaza un termen limita, sau cand pur si simplu ma incapatanez prosteste sa fac de doua ori mai mult cand as putea face doar jumatate. Si-mi propun, in fiecare zi cand dezlipesc capul de perna, sa impart frateste munca, precum o faceam in facultate. Sa incerc, la fel ca si atunci, sa vad ce se intampla daca raman cu o ‘restanta pe toamna’. Sa verific daca de aceasta data se crapa cerul. Si apoi, cred cu tarie ca daca m-as relaxa mai mult, as putea face nu jumatate, ci dublu. Fiindca de multe ori framantarile imi ocupa atat de mult timp, incat ma trezesc la sfarsit de zi sa constat ca n-am realizat nimic altceva decat a ma agita pana la epuizare. M-am hotarat asadar sa devin nesimtita. Intr-un sens pozitiv. Cel putin pentru mine. Sa nu ma mai framant pentru un cuvant, sa nu mai plang pentru un repros, sa iau o pauza atunci cand simt ca monitorul se mareste si imi apasa pleoapele, sa invat sa spun ‘nu’ atunci cand stiu sigur ca asa ar trebui, dar gura mea rosteste neintrebata ‘da’.

Scrisoare catre Mos Craciun..

Draga Mosule,

A fost un an greu. Incredibil de greu, in care am cunoscut si binele si raul sub toate aspectele. Un an frumos dar si un an urat in aceeasi masura. Vreau sa primesc sanatate. Si un strop de bucurie. Atat cat vrei tu.
Amicilor si prietenilor mei, vreau sa le aduci tot binele din lume. Sa fie linistiti si sa aiba puterea de a iubi. Cei ce o au sa o pastreze iar cei ce inca nu au gasit-o ajuta-i tu., Mosule, sa o gaseasca. Imi doresc sarbatori linistite. Cu zambete largi si adevarate, cu oameni buni pe langa mine. Vreau liniste sufleteasca si o vorba buna.
Doresc tuturor, dupa cum am mai spus,sa poata darui din inima. Si daca nu cer prea mult, sub bradul meu, in iarna asta, as vrea sa gasesc cartile pe care mi le-am dorit mereu, dar pe care n-am reusit sa mi le cumpar . Nu cer viata lunga. Nu mi-o doresc. Vreau in schimb o viata mai plina si mai de calitate.
Nu cer oameni mai buni. Vreau sa devin eu unul si sa generez aceeasi dorinta in ceilalti. Nu vreau sa schimb lumea. Vreau sa pot construi o lume a mea, cu oameni, dar o lume mai buna, mai confortabila, mai placuta. Si te mai rog ceva….. Daca totusi voi ajunge sa imbatranesc, vreau sa imbatranesc frumos pastrand pe chip lumina acelei nopti in care voi fi fost inger.


Nu-mi mai ramane decat sa te rog ca fiecare lacrima atat de fierbinte ce-a durut vreodata, s-o ingheti si s-o transformi intr-un fulg de zapada…si-atunci ar ninge, Mosule, ar ninge si totul s-ar imbraca in alb, si-ar fi stralucitor. Si s-ar risipi norii si in toata natura, alba si stralucitoare, din lumina stelelor, ar ajunge pe pamant o raza,si-atunci…le-am avea pe toate, Mosule…
Apoi daca chiar vrei, adu-mi un brad fermecat, te rog, pe care sa il impodobesc cu vise in care zambetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fara glas, nu mai stralucesc, dar macar nu mai dor! Un brad pe care sa asez imbratisari fara sfarsit care nu plang cand bratele trebuie sa se desclesteze. Da, asta vreau!
Printre cadourile rasturnate sub brad nici nu ma uit deoarece stiu ca mi-ai pastrat deja ceea ce este al meu. Te astept… fie ca vii sau nu…
Craciun Fericit tuturor!

Memento mori!

Frumusetea e in ochiul celui care priveste...Dovada ? Intotdeauna cea mai frumoasa femeie, indiferent de varsta, e mama.
Dincolo de superficialitatea si... perisabilitatea frumusetii unui chip sau unui corp sta complexitatea trasaturilor care definesc cu adevarat un om. Privesc cu o oarecare tristete la  tendinta a tinerelor fete de a face din frumusete singurul atu.  Nimic de spus...  nimic de combatut... nimic de aparat...Ca si cum in spatele acelui chip frumos n-ar mai fi nimic. Nu pot sa cred asta!. Mai degraba exista conceptia ca frumusetea e suficienta. Si e destul de frecventa ideea cum ca ... o femeie "uratica" , fara trup perfect, nu are dreptul la un barbat ...perfect( daca exista! )
Frumusetea e relativa si trecatoare. Daca nu e insotita si de alte calitati, frumusetea se estompeaza pana la indiferenta. Un om frumos si atat devine un "trofeu" printre multe altele pe care, odata pe perete, ajungi sa treci zilnic pe langa el fara sa-l mai bagi in seama.
Banuiesc ca toti avem un tablou in casa... cat si cand ati stat ultima data sa-l contemplati? Frumusetea e un dar de la natura sau de la Dumnezeu. Este o oportunitate. Lumea te priveste, te asculta; iti acorda atentie cand esti frumos. Trebuie sa stii sa pui la lucru acest dar. Sa stii ce vrei de la viata. Dincolo de splendoarea si parfumul unei flori sta fructul, sta samanta, sta ordinea fireasca a lucrurilor si speranta unei noi zile frumoase.
"Memento mori!" le-as spune tuturor frumusetilor care compatimesc uratele. Florile frumoase se culeg, se pun in glastra si se arunca imediat ce s-au ofilit...

indiferente

Ne-am obisnuit sa mergem repede si sa nu mai fim atenti la nimic din ce ne inconjoara. Ne ferim privirea si evitam sa avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem sa stim, nu ne mai pasa. Avem job-uri, probleme, ganduri si cateva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Asa ca ne continuam drumul grabiti, facem abstractie de cladirile urate si monotone, de gropi, de cersetori, de mizerie, de copiii care tipa, de batranii care abia se misca, de aglomeratie si de restul circului care are loc pe strada.


Traim intr-o lume prea mica si prea fada, cu personaje putine. Ne-am obisnuit cu orice fie bun sau rau, ne conformam cu orice problema pe care suntem nevoiti sa o confruntam... si zambim rar. Uitam sa facem surprize, sa ii incurajam si sa ii felicitam pe cei care ar merita...am uitat ca orice gest marunt are in esenta atat de multa importanta. Ne flexam zilnic muschiul indiferentei si asteptam nepasatori si totusi lipsiti de rabdare momentul in care ne va fi mai bine. Respiram si raspandim ignoranta, dar asteptam de la ceilalti atentie si interes...
..Prea mult egoism...
Da, indiferenta e o forma eficienta de autoaparare in fata agresiunilor si uneori e pe deplin justificata. Insa, practicata prea des amorteste simturile si ucide sentimentele. Ratam acele lucruri marunte si frumoase despre care spuneam ca ne fac să zambim si sa simtim ca traim. Si pentru ce ? Pentru o viata gri si simpla... mult prea comoda, fara esecuri majore si fara trairi intense ? Oare se merita?
Intreb doar atat: De ce fel de oameni crezi ca au nevoie ceilalti? Indiferenti sau cu flacara pasiunii in ei?
Oameni care asteapta sau oameni care se implica ?


...Gandeste-te...

cantecul inimii...

Ca sa canti la harpa inimii tale,
Intai ai nevoie de coarde.
Doua n-ajung, nici chiar noua...
Sunt multe, coardele inimii desfacute candva,
Poate rupte, poate chiar pierdute sau risipite.
Ori cele care s-au inmultit dintr-o data, cele din clipele inflorite.
Puse bine, pastrate cu grija, acum fac o harpa.
Legate in lemn mangaiat sa-si invie chemarea aceea de viu si de cald,
Coardele harpei sunt gata.
Mai ramane cantecul.
Acesta vine singur, de cele mai multe ori nu-ti da veste.
Uneori vine si chemat, alteori insoteste cantarea altei harpe,
Facuta din coardele altei inimi...
Si-alteori poti gasi un camp intreg de cantareti leganandu-se,
Mangaind duios coardele inimii lor si lasand valul dulce al dragostei
Sa le poarte vietile acolo unde vrea el.
Pe campurile aride cantecul seaca si se opreste ani buni.
Uneori sute de ani, ori milenii...
Dar ajunge o singura inima sa fie gata sa-si adune coardele
Ca sa cante.
O singura pereche de maini iubitoare sa prinda, sa lege in lemn si sa mangaie.
O singura fiinta gata sa-si lase inima sa cante.
Celelalte inimi, atat de dornice de atata timp, vor simti repede
Ceea ce se cheama rezonanta.
Si vor intra si ele in cantec.
Si incet intai, apoi mai repede, si mai repede,
Pamantul isi va primi iar campurile lui
In care se leagana cantaretii, respirand aceeasi suflare,
Cantand in aceeasi bataie de inima...

Ha! Uite inca o coarda, crescuta in clipa asta de inflorire.
Ma leg cu ea de cer si las cantecul sa se curga...
Atingeti doar bland, degete, coarda asta,
Orele noptii inca picura vise. Si cantec de dragoste...
.

poate...

S-ar putea sa gresesc... gresesc.desigur...



Fiecare crede altfel despre lume...
Poate ca zilele si noptile
Nu sunt la fel pentru toti.
Iubirile,serile,florile
Sunt amintiri ce dor pentru unii,
Sunt placeri de neuitat
Pentru altii.

Poate ca pacatul e curat si pur,
Poate ca simtirile sunt mai dureroase
Cand trec zile si sufletul plange.




Durerea ce-o simt,e poate
Tainica puritate ce-mi invie sufletul.
Poate ca soarele nu conteaza pentru unii.
Dar lumina erosului salveaza triste zvacniri...



Poate ca sfarsitul inseamna o noua cale.


Poate ca daca esti bun,gresesti...
sau poate de aceea iti gresesc altii.
Bunatatea se apropie de suflet si e una cu el...
iar cand zvacniri vulgare ne fac sa plangem
credem bunatatea cel mai mare dusman.Dar ne inselam...


Poate ca nu mai sunt sanse,
Sau poate sansele se nasc din curaj,nu din recompense.




Stiu insa ca lumea nu crede in sperante.
Speranta e idealul fara de izbanda,minciuna...
Stiu ca dragostea nu e floarea ce renunta in lipsa apei.
Caci dragostea e si floarea,si apa si lumina...totul.
Stiu ca reusita e a celor ce vor,
Si a celor ce se transforma din actori in eroi.
Stiu ca viata,desi fara de inteles pentru unii
e un dar nepretuit ce trebuie ingrijit,
caci lumea s-a nascut din viata...si din viata merge spre nesfarsit...




Poate gresesc...poate cuvintele
Nu sunt la fel pentru toti.
Stiu insa ca in mine izvorasc lumi,taine,iubiri
Lucruri adevarate in Universul adevarat.
Iar adevarul...mai stiu...exista...