MEMENTO...

Dumnezeu isi aduna ingerii...
...De multe ori suntem tristi si de fiecare data tristetea, asa cum o percepem in momentul acela, pare singura adevarata...niciodata nu ne gandim ca poate undeva, chiar langa noi , cineva simte tristetea sau durerea inzecita fata de a noastra...
In urma cu 4 ani,pe 15 septembrie,dupa doar 3 luni de la plecarea mamei mele, s-a stins Florina...prietena mea...Luni in sir de tratament n-au avut menirea s-o salveze...si-a plecat...leucemie...

Am stat numai langa ea pana si a dat ultima suflare,incercand sa-i mangai sufletul daca nu-i puteam alina durerea...
De multe ori suntem tristi si tristetea din momentul acela pare singura adevarata...dar ce putem spune unui parinte care isi pierde copilul?nu pot uita SFASIEREA SUFLETULUI MAMEII EI,biat batranica micuta si trecuta de atata munca si atatea lacrimi... Cum poti alina durerea aceasta?! Cum sa o privesti in ochi si sa ii spui ca maine ii va fi bine, ca ,,soarele va rasari si pentru ea'' cand totul a incremenit in eterna durere ce-i va macina sufletul , in ratiunea pe care n-o mai gaseste ca sa poata privi spre ,,maine'' cu speranta...cum sa-i intinzi mana ca sa poata pasi mai departe?!...

Dumnezeu isi aduna ingerii...Dumnezeu sa le odihneasca in pace!...

UNII OAMENI...

unii oameni isi petrec timpul in spitale .
unii oameni isi petrec timpul in cluburi .
unii oameni isi petrec timpul in masini .
unii oameni isi petrec timpul pe strazi, prin parcuri .
unii oameni isi petrec timpul vizionand filme . unii oameni isi petrec timpul citind carti . unii oameni isi petrec timpul razand si fiind in centrul atentiei . unii oameni isi petrec timpul in umilinta . unii oameni isi petrec timpul cu numere . unii oameni isi petrec timpul cu ustensile . unii oameni isi petrec timpul asteptand . unii oameni isi petrec timpul in case . unii oameni isi petrec timpul in inchisori . unii oameni isi petrec timpul in munti . unii oameni isi petrec timpul in morminte . unii oameni isi petrec timpul indiferenti si fara griji distrandu-se .
etc .
ce-ar fi ca tu om din club sa fii la spital ?
ce-ar fi ca tu om ‘buric al pamantului’ sa fii in umilinta ?
….

sa fie momente pe momente !

Imparatia tacerii...

A fost in una dintre zilele acestea o intrebare al carei raspuns m-a amuzat dar si intristat putin. Intrebarea cu pricina este Ce faceti cand va suparati? Raspunsul este pe cat de scurt pe atat de graitor Tac.(Sau plang)
Da, eu cand ma supar tac. Ma retrag in mine rapid ca o broscuta testoasa ce a simtit pericolul si ma ferec in interiorul sinelui meu, intrand in incapacitate de comunicare. In fata pericolului ma fac mica mica, cum ar fi un soricel si nu mai zic nimic. M-am tot gandit de ce se intampla asa, iar raspunsul a venit de la sine, caci asa se intampla cand eram mica in jurul meu.
Cand eram mititica, cei din jur dupa ce se certau, intrau intr-o stare de ignorare reciproca, ce implica sa treaca zile in sir fara a-si vorbi, ceea ce insemna ca nu se mai vorbea in casa si daca nu vorbeau oamenii mari evident ca nu vorbeau nici oamenii mici.
Iar oamenii mici, cand au devenit oameni mari, au dus mai departe cu ei, obiceiul de a se inchide intre ziduri de tacere si lipsa de reactie atunci cand ceva ii deranjeaza. Numai ca, asa cum aveau sa descopere, nu toti oamenii fac asa, unor oameni atunci cand descopera ceva ce nu este exact cum isi doresc, le place sa spuna acest lucru, sa il verbalizeze, astfel contribuind la eliberarea situatiei si gasirea unei solutii sau cai de compromis.
Tacerea, desi pozitiva caci nu instiga la conflict, este totusi negativa prin eludarea unui deznodamant, prin inghetarea situatiei intr-o anumita pozitie din care nu poate inainta.
Pas cu pas, am invatat, ca atunci cand am ceva de spus, a-l spune este o alternativa foarte potrivita, si totusi cel mai adesea primul meu instinct este sa ma inchid intr-o tacere crunta ce ma separa si ma ajuta sa evit o confruntare.
Sunt convinsa ca, atunci cand cei din jurul meu faceau acest lucru cand eram mica, nu aveau nici cea mai mica idee ca eu voi copia acest obicei si il voi purta cu mine in viata, de aceea ma gandesc ca atunci cand avem copii este foarte important in ce modalitati actionam in preajma lor. Este surprinzator ce comportamente copiaza copii si cum acestea le afecteaza, pozitiv sau negativ, parcursul vietii.
Poate ar trebui sa nu uitam niciodata ce simteam cand eram copii, poate ar trebui sa ne reamintim aceste lucruri constant atunci cand avem copii, poate ar trebui sa le aratam respectul ce li se cuvine copiilor nostri.

CUMPAR UN VIS...

Chiar daca in seara asta am fost acuzata ca traiesc intr-o lume de vise,si ... am surprins in exprimare un mare repros in sensul asta,cu toate ca nu sunt rupta de realitate,o vad ,o simt ,o stiu ,dureros de exact...E rau? Nu ,nu cred,in ultima instanta este lumea in care te refugiezi pentru a nu fi lovit de semenii tai cei ...incredibil de realisti...continui sa visez___o lume mai buna,mai curata,si de ce nu,mai apropiata de timpul ei de inceput,atunci cand noi,oamenii,ganditorii si faptuitorii celor zamislite de mintea noastra,nu aveam fetele contorsionate de invidie ,de ura,de avaritie,de renegare a propriilor principii...
Cand imi doresc ceva anume, imi doresc cu atat de multa ardoare incat n-am somn, nici pofta, nu simt gust, nici placere. Traiesc incredintata ca daca visul nu mi se va indeplini, atunci intreaga viata imi va deveni intunecata si fada.
Am trait, pana de curand, intr-o continua asteptare a indeplinirii visurilor. Am visat zilnic si necontenit la ziua de maine sperand ca astfel voi fi un strop mai aproape de ceea ce imi doresc… si, intr-un final, exact acolo unde imi doresc, intr-o fericire deplina si nemarginita.
Sunt un om foarte norocos, intr-atat de norocos, incat pot afirma cu mana pe inima ca, pana la aceasta varsta, mi-am indeplinit fiecare vis pe care mi l-am croit vreodata. Sunt dorinte schitate in fiecare miez de noapte al copilariei, definitivate ani de-a randul in nopti in care, din pricina entuziasmului, n-am reusit sa lipesc genele pana cand nu am stabilit ultimul detaliu al planului meu sau cand primele raze ale diminetii mi-au strigat trezirea.
Prin conjuncturi miraculoase pe care imaginatia mea nu a indraznit nici sa le gandeasca, mi-am vazut indeplinite toate visurile copilariei. La inceput, realitatea a parut exact asa cum o sperasem: fara cusur. Mai apoi itele incurcate ale vietii mi-au dovedit ca nimic nu-ti este daruit gratuit, fara a ti se cere ceva in schimb, sau fara a ti se oferi o dura lectie de viata.
In urma cu cateva nopti n-am putut adormi. Nu mai gaseam nimic la care sa pot visa. E drept, niciodata n-am pretins prea mult. In vreme ce altii isi doreau sa cucereasca pamantul intreg sau sa atinga vreo culme virgina a succesului, eu am visat intotdeauna (intr-un mod matur imi place sa cred) la o fericire mediocra. Imi doresc putin din fiecare, ceea ce oricum imi pare deja foarte mult.
N-am vizitat tot ce mi-as fi dorit sa vizitez, n-am cumparat tot ce mi-as fi dorit sa cumpar. Dar imi par maruntisuri in absenta carora pot trai fara regret. Am nevoie de un vis. Un nou si mare vis. Unul cu care sa adorm in gand. Unul care sa ma trezeasca in zori de zi si sa ma impinga la planuri si la lucru pentru a-l indeplini. Sunt sigura ca in curand il voi gasi. Fiindca fara vise, viata imi pare fara rost: un om fara vise este un om fara pofta de viata. Un om fara speranta. Fara motivatie. Si atunci nu pot decat sa indemn la visare, la croirea cat mai multor visuri care sa va mentina vie dorinta de viata. Fiindca drumul care fericire, este mai frumos decat atingerea visului in sine.
PS Am ras extrem de amuzata de ideea de a cumpara un vis pe bani; chiar, ati investi intr-un astfel de vis? Si intrebarea mea e sincera, fara urma de malitie. Ati cumpara visul cuiva care are stringenta nevoie de bani pe bani? Si la ce valoare?
Am putea deschide oare o bursa a viselor neimplinite sau uitate, prafuite intr-un colt al sufletului pe care nu l-am mai vizitat de mult tocmai de teama de a nu intalni eventual frustrarea sau alt sentiment? Stiu ca astfel de locuri necesita o curatenie trainica sa poti merge mai departe, insa nu crezi ca fiecare avem cate un sipet colbuit, pitit in podul nostru cu vise?!...Ei, ce ziceti? Asa s-ar rezolva setea de vise care ne macina, pe de o parte si pe de alta parte am putea aplica principiul bunului samaritean.

Un vis as darui gratuit persoanei care m-a acuzat ca traiesc in lumea viselor...si ma intreb...a visat vreodata?... a simtit cum se respira in lumea viselor?:)

VIATA M-A LOVIT,EU AM IERTAT-O...

Astazi a fost o adevarata zi de toamna.Iesind dimineata din serviciu,am privit cerul-ca de plumb-si incet ,Bacovia isi facu loc in gandurile mele,amestecandu-se cu povestea tinerei de aseara venita pentru consultatie...pe parcursul intregii nopti am rememorat fragmente din spusele ei si cu cat imi aminteam mai mult cu atat mai impresionata am devenit,desi inca sunt copii molestati de parinti,crescuti in conditii mizere,fara pic de afectiune din partea celor care le-au dat viata si pe care,din pacate ii intalnesc aproape zilnic ,putand face prea putin pt sufletele lor...
Tot respectul si admiratia mea pt Mariana,de asta m-am si hoatarat sa-i scriu povestea astazi,in zi de mare sarbatoare crestina,si ma gandesc ca poate acea copilarie chinuita a fost jertfa ei intru inaltarea spirituala...a trecut peste toate,sufletul ramanand la fel de pur ca al unui copil
Vulnerabilitatea fata de cei mai mari, inocenta oricarui copil, credibilitatea ca ei ne vor binele, credinta nemarginita in Dumnezeu inca nemacinata, ne faceau sa credem ca ne meritam fiecare palma, pumn, fiecare tipat, urlet sau vanataie. Din pacate asa incepe viata multor copii. Din pacate asa a inceput si a ei, intrebandu-se mereu cu ce a gresit, spunand mereu ca ea nu a ales sa se nasca, ca nu are nicio vina, ma doare, nu mai da, nu mai fac acel nimic inocent care pe ei ii supara atat de rau.
"Copilaria ar trebui sa fie perioada in care copii numara bomboane si cati oameni ii iubesc, nu zilele in care sunt batuti, zilele in care tatal vine beat, in care numara putinele zile in care tatal este treaz, si putinele clipe in care primeau atentie si o doza de iubire. Imi amintesc… inca… intotdeauna cum stateam si ma uitam pe geam cum vine, il studiam sa vad daca este beat sau treaz si ma bucuram ca este luni si este treaz… deci in aceasta saptamana se va imbata probabil doar de trei ori, trei batai, era cat de cat suportabil. Mergeam la somn plangand, rugandu-ma sa divorteze sau sa ma abandoneze familia. Traiam in lumea mea, aveam visele mele mereu umbrite de un cosmar: violenta fizica si psihica. Acum stau si ma gandesc cum oare toata furia, frustrarile, ura se puteau varsa asupra mea, numai a mea. Am crescut totusi iubind-o pe sora mea mai mare, copilul dorit, iubit si protejat. Eu cu ce greseam, de ce eram marginalizata, de ce mama avea o vorba buna, un zambet, o imbratisare numai pentru ea?
Eram atat de suparata incat refuzam sa cred si sa accept ca ea este mama mea. Pana la varsta de patru ani am evitat-o mereu si m-am ascuns de ea. Ma ingrozeam numai cand auzeam omanenii intreband-o pe mama… acesta este copilul? Este normal?
Mi-am petrecut copilaria, ajutand parintii la treaba, invatand, scriind caiete intregi cu pagini rupte din cauza unei greseli, recitand poeziile seara in fata tatalui meu amenintata de curea daca greseam, incercand sa dovedesc ca eu sunt buna, ca ii iubesc indiferent de ce imi fac ei, cautand singura raspunsuri la zecile de intrebari pe care le avem mereu de pus: de ce? de ce eu? de ce mie? de ce asa? intotdeauna… de ce? Paradoxal tatal meu isi dadea seama din cand in cand de ce facea si incerca sa-si rascumpere greselile, oferindu-mi cateva amintiri frumoase in copilarie. Eu nu am fost niciodata intr-o tabara, n-am avut cizme noi, haine noi, ghiozdan nou, n-am fost in excursii, nu erau bani si pentru mine. Eu aveam masinutele mele, avioanele mele cu care calatoream virtual acolo unde se plimba sora-mea. N-am avut niciodata ce au avut copii de varsta mea, insa Dumnezeu mi-a dat inteligenta, frumusete, ambitie si dorinta, dorinta de a fi mai bun, de a descoperi mai multe, de a avea prin propriile forte. Cand am avut oportunitatea sa fac liceul in alt oras, am plecat cu inima deschisa, cu speranta ca numai asa voi reusi sa fac ceva cu viata mea. Eram un copil, aveam 14 ani, eram entuziasmata, fericita, plina de viata, era un nou inceput pentru mine, un inceput in capul listei pe lista admisilor, umbrit de intrarea surioarei mele la facultate.
M-am lovit de oameni buni, rai, frumosi si urati spiritual, am fost dezamagita de foarte multe ori, mi-am dat seama ca fetele sunt rele intre ele, m-am trezit singura intre straini, fara cateii mei, fara parinti, am incercat sa ajut, sa inteleg, sa ma adaptez, sa trec peste prejudecatile “normale”, sa nu judec, sa nu ma las intimidata, sa raman aceeasi eu, cu dorintele si aspiratiile mele. Am inceput sa-mi dau seama ca oricate batai, certuri si vanatai as avea pe mine, parintii ma iubesc, am inceput sa-i accept asa cum sunt, sa nu-i mai judec, sa multumesc ca exista, ca ma ajuta si ca totusi au facut un efort financiar enorm sa imi ofere o educatie mie si surorii mele. Inca din liceu am inceput sa lucrez sa ma pot intretine.
Credeam ca se vor schimba acum ca nu mai sunt langa ei, dar m-am inselat, sfarsitul de saptamana cu ei era un cosmar, vacantele la fel. Niciodata nu erau multumiti, eram premianta, crescusem frumos, eram un copil cuminte, dar asta nu-l impiedica pe tata sa ma desfigureze, bataile sa fie mai crunte, betiile mai dese, certurile intre ei mai asurzitoare, banii mai putini, viata mai grea. Imi doream sa fac ceva, sa le arat ca gresesc, ca se autodistrug, nimeni nu ma asculta. Sora mea care mereu a fost rece cu ei, care credea ca totul ii este cuvenit, a preferat sa-si vada de viata ei, sa se casatoreasca, sa-i viziteze cat mai rar. Aceasta lupta a durat 21 de ani. Numai eu stiu prin ce am trecut, cate nopti nedormite, in cate colturi am plans sa nu ma vada nimeni. Am renuntat la ideea ca mama nu ma iubeste, in felul ei chiar m-a iubit mereu. M-am apropiat de ei, sunt parintii si prietenii mei cei mai buni. Am devenit stalpul familiei, sunt baza lor, ne sfatuim in tot ce facem. Am castigat!
Sunt amintiri, chinuri, cosmaruri pe care nu le-am povestit niciodata pana acum. Nu vreau sa fiu compatimita, am avut parte de legea compensatiei, am intalnit si oameni buni care mi-au oferit familia pe care eu nu o avem “aici” si “nici acolo”. Am fost inzestrata cu frumusete interioara si exterioara, cu inteligenta, cu multe calitati, desi am mult mai multe defecte, dar sunt iubita si luata ca atare.
Oare daca in viata mea nu existau aceste mici obstacole, mai apreciam eu atat de mult frumosul muzeelor, mirosul aerului curat? Mai iubeam animalele? Mai munceam sa am totul prin propriile forte sau deveneam pur si simplu o tipa la moda? Nu este important ce a fost. E adevarat, inca mai am cosmaruri ca sunt batuta, ca tata mai bea, dar trec… am invatat din greselile lor, am invatat sa iubesc si sa las sa fiu iubita, am invatat sa fiu om, sa am principii, sa ofer, sa primesc, sa ajut, sa sper, sa zambesc, sa accept, sa iert si, cel mai important, am inceput sa-mi doresc o familie alaturi de omul care imi sterge sudoarea si lacrimile dupa ce am un cosmar, fara sa ma intrebe ce-am visat, de ce plang, de ce tresar daca vad un copil batut pe strada, de ce nu gust macar o gura din paharul lui de vin. Este omul care ma iubeste pe mine neconditionat si care imi iubeste parintii pentru ca exista si datorita lor exist si eu, care le multumeste ca m-au educat, ca m-au crescut si ca m-au iubit, ca mi-au oferit o educatie aleasa… fara ca el sa stie ceva sau sa banuiasca trecutul meu si al lor.
Imi place ca nu respir aerul cotidian plin de aceeasi normalitate. O lectie de viata care nu m-a invins in niciun sens. Sunt convinsa ca sunt multi si multe alte fiinte ca mine. Le doresc succes, noroc, iubire si multa tarie psihica, pentru ca fiecare avem o poveste si un destin… pe care nu-l putem schimba.

Un copil care s-a autoeducat: a suferit, a iertat , a iubit, invatat si a gasit calea corecta in viata. trebuie putere dumenezeiasca sa iubesti precum ingerii!
La multi ani,Mari!