Astazi a fost o adevarata zi de toamna.Iesind dimineata din serviciu,am privit cerul-ca de plumb-si incet ,Bacovia isi facu loc in gandurile mele,amestecandu-se cu povestea tinerei de aseara venita pentru consultatie...pe parcursul intregii nopti am rememorat fragmente din spusele ei si cu cat imi aminteam mai mult cu atat mai impresionata am devenit,desi inca sunt copii molestati de parinti,crescuti in conditii mizere,fara pic de afectiune din partea celor care le-au dat viata si pe care,din pacate ii intalnesc aproape zilnic ,putand face prea putin pt sufletele lor...
Tot respectul si admiratia mea pt Mariana,de asta m-am si hoatarat sa-i scriu povestea astazi,in zi de mare sarbatoare crestina,si ma gandesc ca poate acea copilarie chinuita a fost jertfa ei intru inaltarea spirituala...a trecut peste toate,sufletul ramanand la fel de pur ca al unui copil
Vulnerabilitatea fata de cei mai mari, inocenta oricarui copil, credibilitatea ca ei ne vor binele, credinta nemarginita in Dumnezeu inca nemacinata, ne faceau sa credem ca ne meritam fiecare palma, pumn, fiecare tipat, urlet sau vanataie. Din pacate asa incepe viata multor copii. Din pacate asa a inceput si a ei, intrebandu-se mereu cu ce a gresit, spunand mereu ca ea nu a ales sa se nasca, ca nu are nicio vina, ma doare, nu mai da, nu mai fac acel nimic inocent care pe ei ii supara atat de rau.
"Copilaria ar trebui sa fie perioada in care copii numara bomboane si cati oameni ii iubesc, nu zilele in care sunt batuti, zilele in care tatal vine beat, in care numara putinele zile in care tatal este treaz, si putinele clipe in care primeau atentie si o doza de iubire. Imi amintesc… inca… intotdeauna cum stateam si ma uitam pe geam cum vine, il studiam sa vad daca este beat sau treaz si ma bucuram ca este luni si este treaz… deci in aceasta saptamana se va imbata probabil doar de trei ori, trei batai, era cat de cat suportabil. Mergeam la somn plangand, rugandu-ma sa divorteze sau sa ma abandoneze familia. Traiam in lumea mea, aveam visele mele mereu umbrite de un cosmar: violenta fizica si psihica. Acum stau si ma gandesc cum oare toata furia, frustrarile, ura se puteau varsa asupra mea, numai a mea. Am crescut totusi iubind-o pe sora mea mai mare, copilul dorit, iubit si protejat. Eu cu ce greseam, de ce eram marginalizata, de ce mama avea o vorba buna, un zambet, o imbratisare numai pentru ea?
Eram atat de suparata incat refuzam sa cred si sa accept ca ea este mama mea. Pana la varsta de patru ani am evitat-o mereu si m-am ascuns de ea. Ma ingrozeam numai cand auzeam omanenii intreband-o pe mama… acesta este copilul? Este normal?
Mi-am petrecut copilaria, ajutand parintii la treaba, invatand, scriind caiete intregi cu pagini rupte din cauza unei greseli, recitand poeziile seara in fata tatalui meu amenintata de curea daca greseam, incercand sa dovedesc ca eu sunt buna, ca ii iubesc indiferent de ce imi fac ei, cautand singura raspunsuri la zecile de intrebari pe care le avem mereu de pus: de ce? de ce eu? de ce mie? de ce asa? intotdeauna… de ce? Paradoxal tatal meu isi dadea seama din cand in cand de ce facea si incerca sa-si rascumpere greselile, oferindu-mi cateva amintiri frumoase in copilarie. Eu nu am fost niciodata intr-o tabara, n-am avut cizme noi, haine noi, ghiozdan nou, n-am fost in excursii, nu erau bani si pentru mine. Eu aveam masinutele mele, avioanele mele cu care calatoream virtual acolo unde se plimba sora-mea. N-am avut niciodata ce au avut copii de varsta mea, insa Dumnezeu mi-a dat inteligenta, frumusete, ambitie si dorinta, dorinta de a fi mai bun, de a descoperi mai multe, de a avea prin propriile forte. Cand am avut oportunitatea sa fac liceul in alt oras, am plecat cu inima deschisa, cu speranta ca numai asa voi reusi sa fac ceva cu viata mea. Eram un copil, aveam 14 ani, eram entuziasmata, fericita, plina de viata, era un nou inceput pentru mine, un inceput in capul listei pe lista admisilor, umbrit de intrarea surioarei mele la facultate.
M-am lovit de oameni buni, rai, frumosi si urati spiritual, am fost dezamagita de foarte multe ori, mi-am dat seama ca fetele sunt rele intre ele, m-am trezit singura intre straini, fara cateii mei, fara parinti, am incercat sa ajut, sa inteleg, sa ma adaptez, sa trec peste prejudecatile “normale”, sa nu judec, sa nu ma las intimidata, sa raman aceeasi eu, cu dorintele si aspiratiile mele. Am inceput sa-mi dau seama ca oricate batai, certuri si vanatai as avea pe mine, parintii ma iubesc, am inceput sa-i accept asa cum sunt, sa nu-i mai judec, sa multumesc ca exista, ca ma ajuta si ca totusi au facut un efort financiar enorm sa imi ofere o educatie mie si surorii mele. Inca din liceu am inceput sa lucrez sa ma pot intretine.
Credeam ca se vor schimba acum ca nu mai sunt langa ei, dar m-am inselat, sfarsitul de saptamana cu ei era un cosmar, vacantele la fel. Niciodata nu erau multumiti, eram premianta, crescusem frumos, eram un copil cuminte, dar asta nu-l impiedica pe tata sa ma desfigureze, bataile sa fie mai crunte, betiile mai dese, certurile intre ei mai asurzitoare, banii mai putini, viata mai grea. Imi doream sa fac ceva, sa le arat ca gresesc, ca se autodistrug, nimeni nu ma asculta. Sora mea care mereu a fost rece cu ei, care credea ca totul ii este cuvenit, a preferat sa-si vada de viata ei, sa se casatoreasca, sa-i viziteze cat mai rar. Aceasta lupta a durat 21 de ani. Numai eu stiu prin ce am trecut, cate nopti nedormite, in cate colturi am plans sa nu ma vada nimeni. Am renuntat la ideea ca mama nu ma iubeste, in felul ei chiar m-a iubit mereu. M-am apropiat de ei, sunt parintii si prietenii mei cei mai buni. Am devenit stalpul familiei, sunt baza lor, ne sfatuim in tot ce facem. Am castigat!
Sunt amintiri, chinuri, cosmaruri pe care nu le-am povestit niciodata pana acum. Nu vreau sa fiu compatimita, am avut parte de legea compensatiei, am intalnit si oameni buni care mi-au oferit familia pe care eu nu o avem “aici” si “nici acolo”. Am fost inzestrata cu frumusete interioara si exterioara, cu inteligenta, cu multe calitati, desi am mult mai multe defecte, dar sunt iubita si luata ca atare.
Oare daca in viata mea nu existau aceste mici obstacole, mai apreciam eu atat de mult frumosul muzeelor, mirosul aerului curat? Mai iubeam animalele? Mai munceam sa am totul prin propriile forte sau deveneam pur si simplu o tipa la moda? Nu este important ce a fost. E adevarat, inca mai am cosmaruri ca sunt batuta, ca tata mai bea, dar trec… am invatat din greselile lor, am invatat sa iubesc si sa las sa fiu iubita, am invatat sa fiu om, sa am principii, sa ofer, sa primesc, sa ajut, sa sper, sa zambesc, sa accept, sa iert si, cel mai important, am inceput sa-mi doresc o familie alaturi de omul care imi sterge sudoarea si lacrimile dupa ce am un cosmar, fara sa ma intrebe ce-am visat, de ce plang, de ce tresar daca vad un copil batut pe strada, de ce nu gust macar o gura din paharul lui de vin. Este omul care ma iubeste pe mine neconditionat si care imi iubeste parintii pentru ca exista si datorita lor exist si eu, care le multumeste ca m-au educat, ca m-au crescut si ca m-au iubit, ca mi-au oferit o educatie aleasa… fara ca el sa stie ceva sau sa banuiasca trecutul meu si al lor.
Imi place ca nu respir aerul cotidian plin de aceeasi normalitate. O lectie de viata care nu m-a invins in niciun sens. Sunt convinsa ca sunt multi si multe alte fiinte ca mine. Le doresc succes, noroc, iubire si multa tarie psihica, pentru ca fiecare avem o poveste si un destin… pe care nu-l putem schimba.
Un copil care s-a autoeducat: a suferit, a iertat , a iubit, invatat si a gasit calea corecta in viata. trebuie putere dumenezeiasca sa iubesti precum ingerii!
La multi ani,Mari!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu