co-mu-ni-ca-re

Speciile comunica. Fiecare in felul ei. Unele se si ajuta. Broastele oracaie. Pana adorm vecinii. Lupii urla. A pustiu. Dar si ataca. In haita. Porcii grohaie . In cotet. Ciripesc pasarile. In triluri . Albinele bazaie. Si inteapa. Cu acul. Oitele merg in turma. Behaie usurel. Si intra cu capul in gard- au devenit proverbiale- daca nu intervine ciobanul . Cu bata. Caracatitele sunt evoluate, dar solitare; isi apara teritoriul in care traiesc si unde vaneaza. Evita contactele. Fac expeditii de vanatoare seara ssau in zori; musca rau, isi otravesc prada. Cand se retrag, arunca un " nor" de cerneala, care deruteaza; sunt rivalele pescarilor.Noroc ca au o viata scurta. Omul se intrece pe sine. In orice moment, unde te-ai afla, unde ramai, mai mult sau mai putin, asta auzi: Co-mu-ni-ca-re. Astazi am primit o lectie. De comunicare. Da , am auzit. Asta inseamna ca un om voia sa comunice. Cu cine? Cu semenii. Care semeni? A spus clar, raspicat, fara tremur in glas, fara sa se jeneze.” Da. Cersesc. Am 38 de ani. Nu foloseste nimanui tineretea mea.” Punct.

stiai ca: . daca ai o casa de sticla , nu trebuie sa arunci cu pietre in usa altuia? . pe vreme de furtuna , nimic nu merge bine? . fetele bune ajung in cer, iar fetele rele ajung unde vor? . orice om trebuie sa aiba un loc unde sa se poata duce? . tacerea este o forma a ispasirii? Din nou...PUNCT...

incotro?...

"... intrebarea pe care i-a pus-o Diogene lui Alexandru. "Unde te duci? - fiindca am auzit armate trecand pe langa mine, zi si noapte, mii de soldati. Unde te duci?"
Alexandru a zis: Vreau sa cuceresc lumea."
Diogene a spus: "Asta e bine. Ce-o sa faci dupa aia?"
Nimeni nu-l mai intrebase asta. Pentru un moment a fost tacere.
Alexandru a spus:"Dup-aia o sa ma relaxez."
Diogene a spus:" Trebuie sa fii prost, fiindca eu ma relaxez deja, fara sa fi cucerit lumea. Daca vrei sa te relaxezi dupa aia, de ce sa iti mai bati capul? De ce sa nu te relaxezi acum? Malul asta de rau e destul de mare - putem sa il impartim amandoi. Arunca-ti hainele si intinde-te. Si putem sa impartim chiar si lampa."
Alexandru a zis:"Logic, ai dreptate." El intelegea logica, fiindca ii fusese elev lui Aristotel, parintele logicii occidentale.
El a spus:"Pot intelege logica. Pare o prostie ca, dupa atata efort de a ucide si masacra, dupa toate astea - doar sa te relaxezi. De ce sa nu ma relaxez acum? Dar am mers prea departe. E doar o chestiune de cateva luni si voi incheia cucerirea lumii. Altfel, chiar relaxandu-ma langa tine voi continua sa imi amintesc ca mai erau doar cateva luni. Nu voi mai fi capabil sa ma relaxez. Ma pot relaxa doar dupa ce cuceresc lumea."
Diogene a spus: "Fa cum vrei. Eram gata chiar sa impart malul raului. Eram gata sa impart chiar si lampa, unica mea posesie."
Noi,noi,care nu mai avem timp de concediu,timp de week-end,timp de bucurie cu noi,timp de flori,de plimbare ,de aer,de carte...ce vom face dupa?...trece viata pe langa noi,care alergam,mereu si mereu dupa lucruri efemere...

filozofie de seara...

partea I
Daca omul a stat degeaba...inseamna ca asa i-a placut sa traiasca....Daca asa i-a placut sa traiasca inseamna ca s-a zbatut sa traiasca cum a vrut...Daca s-a zbatut sa traiasca cum a vrut inseama ca ....omul nu a stat degeaba...

partea aIIa
Daca omul a STAT degeaba... insemna nimic nu a reusit sa-i trezeaza interesul... Daca nimic nu i-a trezit interesul inseamna ca e un om pretentios... Daca e un om pretentios inseamna ca e greu de multumit.... Daca e greu de multumit insemna ca sunt inutile incercarile oricui de a-i face pe plac... Daca nimic nu-i face placere inseamna ca viata sa e trista.... Daca viata sa e trista inseamna ca a TRAIT degeaba...

cumparati second hand!

Da, voi face ce trebuia sa fac de la bun început. Imi voi deschide un magazin online cu ceea ce cauta toată lumea. Si ce cauta toata lumea? Bucurii. Mda, aici chiar as avea succes. De furnizori nu imi fac probleme, caci voi vinde propriile mele bucurii. Bucurii de care am avut eu parte. Voi vinde bucurii la second-hand. Ce poate fi mai profitabil de atat? Hmm. Nimic. Concurenta? Hmm, nu exista. Potentialii clienti? Toata lumea indiferent de varsta sau situatie materiala.Chiar si barbosii. Voi avea bucurii pentru toti. Pretul? Depinde de calitate. Cu cat bucuria dureaza mai mult cu atat va fi mai scumpa. Exista unele bucurii trecatoare, unele bucurii care dureaza un timp considerabil, suficient pentru a-ti umple sufletul de incantare si a ti le aminti cu placere, unele bucurii de care te plictisesti imediat si altele pe care le păstrezi în suflet mult timp. Există şi bucurii eterne care sunt nepretuite.Exact cum imi spunea un prietendespre persoanele din viata noastra-unele vin pentru o zi,altele pentru un sezon iar altele sunt langa tine toata viata.. Astea nu se pot cumpăra cu toti banii din lume. Nici macar eu nu am în stoc.(nici bucurii si nici persoane:P) Dar exista si poate candva voi ajunge sa le pun si la vanzare. Plata? In avans ca sa nu ma pacalesc. Garantia? Depinde de produs. De la o luna pana la cativa ani. Chiar daca nu pot pune la dispozitie bucuria eterna, cel mai bun produs dintre toate cate exista, voi face un prototip experimental de magazin online pe blog. Puteţi comanda bucuria dorita trimitand un e-mail. Nu va ingramaditi. Stocul este nelimitat.

DESTIN...

Cand ma apuc de scris, alunec fara sa vreau intr-o anumita maniera stilistica si chiar daca sunt convinsa ca scriu numai pentru mine, tot adopt o anumita poza, iar gandurile mele refuza sa se astearna pe hartie asa cum sunt prin bratul, degete si penita stiloului cu care scriu si s-ar putea spune ca nu capul dirijeaza stiloul, ci invers.
Cateodata ma las dusa de viata si, desi stiu cat valoreaza ea, ma abandonez pe de-a intregul si atunci nu mai are pentru mine nici o insemnatate intrebarea: ”To be or not to be?”
Doua ganduri nu m-au parasit niciodata: acela de a-mi imbogati mintea si sufletul si, gandul ca suntem trecatori in lume. ”Memento mori” nu este un adagio al tristetii, nici al resemnarii, ci un semnal de alarma care vrea sa ne tina intr-o permanenta stare de veghe - zicand: ”Baga de seama ce faci cu viata ta, ca nu e vesnica!” Ne facem iluzii ca suntem stapani pe el, insa el si viata ne stapanesc.
Nu scriu vorbe goale, ci incerc sa-mi analizez vechi intamplari acum. Cateodata ma simt atat de singura! Contactul cu unii ma face nelinistita si ma simt inutila pentru ei. Mi-e dor de ceea ce nu am facut si cateodata sunt invidioasa pe ce au realizat altii. O clipa, o secunda, de multe ori, sufletul omului tine ascuns in el mai mult decat intamplari din ani, puse cap la cap. Au fost zile cand m-am simtit batuta de Dumnezeu si cu sufletul zdreanta. As vrea sa ma scutur de trecut, ca atunci cand pamantul se scutura de cutremur. Tot trecutul da navala asupra mea.Explicam copilului ce inseamna trecutul,pe intelesul unui copil de 6 ani El este o incapere din prezent in care intram mai rar. Nu avem decat sa deschidem o usa. Atat, si suntem in trecut, iar usa asta se deschide foarte des. Prezentul este ca o casa goală. Navaleste trecutul prin toate usile, si ce e mai rau, este ca el nu poate fi schimbat. Candva, de mult… cineva mi-a pictat un tablou in care purtam o cununa de flori si intitulase tabloul, ”Vis de domnisoara”. Aveam cincisprezece ani pe atunci. Au trecut peste mine vesnicii albastre si reci de rautate si uitare, dar am supravietuit. M-au nins zapezi ce pe altii i-ar fi ingropat, dar nu m-au biruit.
M-au bantuit doruri ce pe altii i-ar fi secatuit, am fost mintita si inselata cat pentru zece vieti si tot pentru atatea vieti am varsat lacrimi
Au trecut peste mine furtuni ce ar fi putut sa-mi sparga carapacea sufletului, dar m-am incapatanat sa traiesc si am visat chiar si atunci cand sufletu-mi ingenuncheat cerea indurare, mila si izbavire de atata durere. Si totusi, daca as mai vedea o data tabloul ce mi-a fost dedicat in tinerete, as ruga pictorul sa stearga cununa de flori si sa puna in locul ei o coroana de spini… Stiu ca fiecare are crucea lui de dus… A unuia este mai usoara, a altuia este mai grea!… Dar omul e tare ca fierul. Asa-i viata! Cand zici ca o iubesti din toata inima, atunci iti trage o palma.
O alta parte din durerile timpului este si frica de saracie, care incearca sa infiga coltii cateodată in sufletul nostru, sau indiferenta celor din jur. Si nu in ultimul rand - lipsa iubirii. Conteaza foarte mult cum judecam paharul pe jumatate umplut: e plin sau e gol? Am muncit atatia ani, sacrificand orice distractie ”inutila”, pentru ca, prin munca mea sa fac ceva folositor. Si am primit uneori umilinta de dinainte si mai ales de dupa. Am votat pentru o viata mai buna, dar ce mare dezamagire!
Nu, numai banii nu ne mai ajung, nici timpul nu ne mai permite sa facem tot ceea ce am vrea. Nu-l mai avem pentru regasirea senina cu cei ai casei, pentru a ne mangaia copii, pentru a merge la medic, sau… de ce nu, la teatru. Nu ne mai ajunge timpul sa mai trecem pe la parinti, sau pe la casa lor de veci, de mult timp fara o floare, sau fara o lumanare, sa ne odihnim sufletul in linistea naturii, sa mai cumparam o carte, sa cautam onest izvorul unui ban care ne lipseste.
Nu mai stim sa ascultam pe cel de langa noi, sa daruim iubire, sa asteptam si sa ne daruim. De multe ori nu ne mai stapanim clipa apriga, instinctul orb, sau gestul bezmetic, ori vorba aruncata la intamplare precum o piatra. Nu mai stim sa intelegem pe cel de langa noi, sau sa ne facem intelesi. Astazi, prea multi oameni nu-si mai tin cuvantul dat. Nu mai avem nici prieteni adevarati cu care sa ne-ntalnim si sa stam de vorba, sau chiar cu noi insine nu mai avem timp sa vorbim, intrebandu-ne si raspunzandu-ne, certandu-ne si impacandu-ne sub lumina gandului cel bun, cautandu-ne identitatea in oglinda lui ”azi” si prefigurand-o in cea a lui ”maine”.
Inainte aveam o multime de prieteni, acum ei nu mai exista. Unii lupta cu saracia, altii nu mai stiu ce sa faca cu banii. Iar cei mai multi sunt ocupati pentru o amarata de paine. Ajungem acasa destul de obositi de la serviciu, coplesiti de greutatile vietii si nu ne mai arde sa ne uitam la televizor, unde avem o suta de canale. Si nici timp de vizite nu mai avem - nici nu ne mai arde. Ne multumim cu o telenovela si astfel uitam de prieteni.
”Trebuie sa lupti! Mereu sa lupti si sa invingi!” - imi spunea mama. Inaltandu-ma deasupra labirintului in care toata viata mi-am cautat fericirea, mi s-au taiat aripile chiar atunci cand credeam mai mult ca sunt stapana pe culmi, dar m-am prabusit, trezindu-ma un om slab si fricos.
Amintirile din trecut vin cu bolovani de lacrimi si imi tin treaza constiinta unui trecut care sunt sigura ca nu va strabate bariera unui viitor care nu promite. Viata curge parca mai repede ca altadata, chiar daca adeseori bucuriile nu stau cu noi decat o secunda, in timp ce trec peste noi ani multi de durere si suferinta! Cei mai frumosi ani ai mei s-au scurs necontrolat, ca apa intr-un pamant uscat si lacom. Ce bine ar fi sa ma prefac intr-o lacrima si-n ea sa-si oprească soarele razele lui, si sa dispar ca roua, dimineata! Pornim pe drumul care ne-a fost ursit de la nastere si fara sa vrem, il urmam pană la capat. Uneori mai pacalim un destin. Sau avem impresia ca-l pacalim atunci cand el se joaca cu noi… Intr-un imaginar talger al suferintei am pus mai mult decat poate duce un om, iar pe celalalt , ca-ntr-un echilibru, voi pune multe sperante si toata dragostea din suflet.

tears

In viata,de cand eram mica,nu mi-a fost usor,fiind nevoita sa cresc fara ocrotirea unui parinte plecat prea devreme dintre noi-si niciodata nu aveam bani pentru ceea ce-mi doream,desi mama ,sarmana,facea totul pentru a nu-mi lipsi strictul necesar...si ,recunosc,uneori invidiam persoanele bogate,cu posibilitati meteriale...
Mai tarziu,datorita meseriei mele mi-a fost dat sa intalnesc oameni din toate clasele sociale, bogati sau saraci, frumosi sau urati, barbati si femei, realizati profesional, sau pur si simplu financiar, destepti sau mai putin.
Si sincer,acum,ACUM,cand financiar stau multumitor, ma simt aproape indreptatita sa pot afirma ca banii chiar nu aduc fericirea. Ba dimpotriva, mi-a fost dat sa intalnesc mai multi oameni fericiti in portofelele carora sufla vantul, decat persoane instarite care sa poata afirma cu mana pe inima ca sunt fericiti pe plan personal.
Nu pot sa nu ma intreb cati dintre oamenii bogati din Romania pot afirma ca au tot ce isi doresc. Majoritatea sunt divortati, sau separati de sotii, iar acestea le trec pragul casei numai pentru a participa la sedintele foto in familie pe care, mai apoi, noi le gasim in reviste si le privim cu invidie. Altii, care au totusi casnicii fericite, sunt ingropati in minciuna sau in munca.
In urma cu cativa ani ,eram la o discutie cu un prieten drag, zdravan ancorat in ‘lumea buna’. La masa alaturata niste cunoscuti sarbatoreau aniversarea a cativa anisori impliniti de gemenii familiei. Amicul meu mi-a povestit atunci ca parintii copiilor erau separati inca de pe vremea cand gemenii implineau cateva luni, dar de ochii lumii si de dragul copiilor, participau impreuna la asemenea sindrofii. L-am intrebat, aproape razvratita, daca are vreun prieten a carui viata personala nu este un dezastru, iar el, dupa o scurta pauza de gandire, mi-a marturisit ca ar fi unul, care isi mai insala ocazional sotia, dar in general sunt fericiti.
stiu ca nu se exagereaza in revistel e de scanfdal candse discuta despre viata ...decazuta pe care o duc cei din lumea buna, cei pentru care banii nu reprezinta niciodata un obstacol.
SI mi-am spus ca nu vreau sa ajung niciodata bogata, fiindca atunci cand iti dispare grija zilei de maine si chiar si a lunii urmatoare, incepi sa iti creezi probleme suficient de mari cu care mintea (sau mai rau, sufletul) sa aiba totusi de furca atunci cand se plictiseste. Si atunci, daca nu prinzi patima alcoolului, a drogului ori a amantilor/amantelor, ajungi sa muncesti zi de zi, noapte de noapte, pana cand realizezi ca nu mai sta nimeni si nimic asteptandu-te acasa. Si atunci, muncesti mai mult pentru a-ti lua mintea de la gustul amar al vietii imbelsugate la care ai visat si pentru care ai luptat prea mult. M-am intrebat de multe ori ce s-ar intampla daca as intalni pestisorul auriu sau vreo zana binevoitoare. I-as cere bani, i-as cere dragoste, i-as cere sanatate? Sunt sigura ca oricare dorinta ar fi gresita si as sfarsi pedepsita si transformata intr-o broasca. Fiindca dragostea nu-ti tine de foame, dar banii nu aduc fericirea. Si apoi, chiar daca sanatatea e mai buna intre toate, stiu sigur ca au fost momente in viata mea in care am suferit din dragoste intr-atat cat sa nu-mi mai pese daca traiesc sau nu, daramite daca sunt sanatoasa.
Asadar, am decis ca atunci cand mi se va cere sa-mi pun vreo dorinta, fie in fata vreunui tort cu lumanari, fie din pricina unei gene pe obraz sau chiar si a vreunui pestisor darnic,:) am sa cer sa fiu fericita, lasand modalitatea de a-mi indelini dorinta in seama unei puteri superioare care probabil va reusi sa descifreze mai usor decat mine secretul fericirii.

PUSTIUL DIN NOI...

Traim intr o lume in care limitele par atat de flexibile incat cu greu mai reusesti ss stabilesti unde incepe si unde sfarseste valoarea, cat de toleranti avem nevoie sa fim si ce compromisuri avem de facut. Punem etichete scumpe si vindem nonvaloarea la suprapret. Ne miram de ce ratacim in bezna confuziei cand ne cautam reperele. Nu ne mai ierarhizam prioritatile pentru ca nu ne mai stim valorile. Nu mai stim ce e aceea dreptatea, rabdarea, toleranta, sinceritatea, corectitudinea, loialitatea, compasiunea, iubirea. Alergam dupa castiguri facile si ne impacam conştiinta spunandu ne ca e doar un compromis si nici nu suntem singurii care il facem. Asa ne uitam valorile, ne construim filozofii de viata iluzorii si ne pierdem coloana vertebrala riscand astfel sa traim conflicte dureroase cu noi, cu cei de langa noi,cu si ne miram ca nu mai intelegem viata. Un om ce nu poate sta drept nu si poate pastra echilibrul si mai devreme sau mai tarziu se va prabusi. Nu va mai sti in ce sa creada, va uita ce e aceea speranta, nu isi va mai gasi sensul, isi va pierde ratiunea de a fi si va aluneca spre disperare. Iata pericolul pe care il negam sperand ca va disparea. Nu putem trai fara reperele pe care cu migala o viata intreaga le construim si le reconstruim ordonandu ne valorile pentru a sti care sunt limitele noastre. Din acestea ne tesem filozofia noastra de viata ce cuprinde convingerile dupa care ne decidem alegerile, sanatatea, viata si locul nostru in lume. Uitam cu usurinta din pacate asta si ne trezim adesea singuri si tristi, mintindu i pe ceilalti, viata si pe noi ca putem face compromisul de a trai departe de valori. Nu de mult mi s a spus:vorbesti despre viata dar n o traiesti,vorbesti despre iubire,dar nu iubesti,vorbesti despre moarte,dar n ai murit...asta cu compromisul nu e pe lista ,acum vorbesc din experienta...facem compromisuri sperand intr un mai bine care nu va fi nicicand ...si asa ,se intampla de multe ori sa uitam sa ne ridicam ochii spre cer si trec zile fara sa stim ce culoare a avut sau daca a fost acoperit de nori. Uitam sa privim in jur cu curiozitate si sa descoperim ca viata nu si a pierdut din culoare asa cum credeam, ci nu o mai putem vedea noi. Uitam sa ne bucuram de fiecare zi data de la Dumnezeu si ne trezim oameni mari cu suflete goale. Nu mai stim cu ce sa le umplem.Dar mai putem oare?? In locul trairii simple a prezentului, cautam sa umplem golul strangand tot mai mult. Prapastia din noi se adanceste. Inlocuim vidul de dragoste cu prietenii false si uitam sa mai iubim. Nu mai gasim motive de fericire si cautam placerea in sex, in bani, putere si prestigiu. Nu mai stim sa traim pur si simplu cu pasiune viata si cautam un motiv pentru orice. Iar golul din noi se adanceste pe zi ce trece si nu stim de ce ne simţim apatici, tristi si nemultumiti. Am uitat undeva pe drum ce ne umplea sufletele ,pentru ca au existat si astfel de vremuri. Copii fiind bucuria ne inunda sufletele, stiam sa zambim pentru orice, nu aveam alte ambitii decat sa traim simplu fiecare zi din plin. Atunci vedeam norii pufosi si ne imaginam lumi fantastice,vedeam Luna si n fiecare seara ii schimbam infatisarea,gandindu ne cat de minunat ar fi sa calatorim spre ea, auzeam cantecul pasarilor si radeam cu pofta. Nu aveam obiective si orgolii,nu traiam pentru ceva ci faceam ceva din orice traiam. Unde am uitat acele suflete pline de sensibilitate si emotie vie? Sau de ce etichetam vreu suflet care stie emotia inca, drept ciudat ,complicat? De ce nu mai stim sa traim simplu cu bucuria de a fi, privind viata ca si cand acum o descoperim pentru prima data? Stim sa facem asta doar ca ne am indepartat de acea parte din noi. O putem regasi daca ne dam seama de goliciunea rece si trista care ne a pus stapanire pe suflete...

MEMENTO...

Dumnezeu isi aduna ingerii...
...De multe ori suntem tristi si de fiecare data tristetea, asa cum o percepem in momentul acela, pare singura adevarata...niciodata nu ne gandim ca poate undeva, chiar langa noi , cineva simte tristetea sau durerea inzecita fata de a noastra...
In urma cu 4 ani,pe 15 septembrie,dupa doar 3 luni de la plecarea mamei mele, s-a stins Florina...prietena mea...Luni in sir de tratament n-au avut menirea s-o salveze...si-a plecat...leucemie...

Am stat numai langa ea pana si a dat ultima suflare,incercand sa-i mangai sufletul daca nu-i puteam alina durerea...
De multe ori suntem tristi si tristetea din momentul acela pare singura adevarata...dar ce putem spune unui parinte care isi pierde copilul?nu pot uita SFASIEREA SUFLETULUI MAMEII EI,biat batranica micuta si trecuta de atata munca si atatea lacrimi... Cum poti alina durerea aceasta?! Cum sa o privesti in ochi si sa ii spui ca maine ii va fi bine, ca ,,soarele va rasari si pentru ea'' cand totul a incremenit in eterna durere ce-i va macina sufletul , in ratiunea pe care n-o mai gaseste ca sa poata privi spre ,,maine'' cu speranta...cum sa-i intinzi mana ca sa poata pasi mai departe?!...

Dumnezeu isi aduna ingerii...Dumnezeu sa le odihneasca in pace!...

UNII OAMENI...

unii oameni isi petrec timpul in spitale .
unii oameni isi petrec timpul in cluburi .
unii oameni isi petrec timpul in masini .
unii oameni isi petrec timpul pe strazi, prin parcuri .
unii oameni isi petrec timpul vizionand filme . unii oameni isi petrec timpul citind carti . unii oameni isi petrec timpul razand si fiind in centrul atentiei . unii oameni isi petrec timpul in umilinta . unii oameni isi petrec timpul cu numere . unii oameni isi petrec timpul cu ustensile . unii oameni isi petrec timpul asteptand . unii oameni isi petrec timpul in case . unii oameni isi petrec timpul in inchisori . unii oameni isi petrec timpul in munti . unii oameni isi petrec timpul in morminte . unii oameni isi petrec timpul indiferenti si fara griji distrandu-se .
etc .
ce-ar fi ca tu om din club sa fii la spital ?
ce-ar fi ca tu om ‘buric al pamantului’ sa fii in umilinta ?
….

sa fie momente pe momente !

Imparatia tacerii...

A fost in una dintre zilele acestea o intrebare al carei raspuns m-a amuzat dar si intristat putin. Intrebarea cu pricina este Ce faceti cand va suparati? Raspunsul este pe cat de scurt pe atat de graitor Tac.(Sau plang)
Da, eu cand ma supar tac. Ma retrag in mine rapid ca o broscuta testoasa ce a simtit pericolul si ma ferec in interiorul sinelui meu, intrand in incapacitate de comunicare. In fata pericolului ma fac mica mica, cum ar fi un soricel si nu mai zic nimic. M-am tot gandit de ce se intampla asa, iar raspunsul a venit de la sine, caci asa se intampla cand eram mica in jurul meu.
Cand eram mititica, cei din jur dupa ce se certau, intrau intr-o stare de ignorare reciproca, ce implica sa treaca zile in sir fara a-si vorbi, ceea ce insemna ca nu se mai vorbea in casa si daca nu vorbeau oamenii mari evident ca nu vorbeau nici oamenii mici.
Iar oamenii mici, cand au devenit oameni mari, au dus mai departe cu ei, obiceiul de a se inchide intre ziduri de tacere si lipsa de reactie atunci cand ceva ii deranjeaza. Numai ca, asa cum aveau sa descopere, nu toti oamenii fac asa, unor oameni atunci cand descopera ceva ce nu este exact cum isi doresc, le place sa spuna acest lucru, sa il verbalizeze, astfel contribuind la eliberarea situatiei si gasirea unei solutii sau cai de compromis.
Tacerea, desi pozitiva caci nu instiga la conflict, este totusi negativa prin eludarea unui deznodamant, prin inghetarea situatiei intr-o anumita pozitie din care nu poate inainta.
Pas cu pas, am invatat, ca atunci cand am ceva de spus, a-l spune este o alternativa foarte potrivita, si totusi cel mai adesea primul meu instinct este sa ma inchid intr-o tacere crunta ce ma separa si ma ajuta sa evit o confruntare.
Sunt convinsa ca, atunci cand cei din jurul meu faceau acest lucru cand eram mica, nu aveau nici cea mai mica idee ca eu voi copia acest obicei si il voi purta cu mine in viata, de aceea ma gandesc ca atunci cand avem copii este foarte important in ce modalitati actionam in preajma lor. Este surprinzator ce comportamente copiaza copii si cum acestea le afecteaza, pozitiv sau negativ, parcursul vietii.
Poate ar trebui sa nu uitam niciodata ce simteam cand eram copii, poate ar trebui sa ne reamintim aceste lucruri constant atunci cand avem copii, poate ar trebui sa le aratam respectul ce li se cuvine copiilor nostri.

CUMPAR UN VIS...

Chiar daca in seara asta am fost acuzata ca traiesc intr-o lume de vise,si ... am surprins in exprimare un mare repros in sensul asta,cu toate ca nu sunt rupta de realitate,o vad ,o simt ,o stiu ,dureros de exact...E rau? Nu ,nu cred,in ultima instanta este lumea in care te refugiezi pentru a nu fi lovit de semenii tai cei ...incredibil de realisti...continui sa visez___o lume mai buna,mai curata,si de ce nu,mai apropiata de timpul ei de inceput,atunci cand noi,oamenii,ganditorii si faptuitorii celor zamislite de mintea noastra,nu aveam fetele contorsionate de invidie ,de ura,de avaritie,de renegare a propriilor principii...
Cand imi doresc ceva anume, imi doresc cu atat de multa ardoare incat n-am somn, nici pofta, nu simt gust, nici placere. Traiesc incredintata ca daca visul nu mi se va indeplini, atunci intreaga viata imi va deveni intunecata si fada.
Am trait, pana de curand, intr-o continua asteptare a indeplinirii visurilor. Am visat zilnic si necontenit la ziua de maine sperand ca astfel voi fi un strop mai aproape de ceea ce imi doresc… si, intr-un final, exact acolo unde imi doresc, intr-o fericire deplina si nemarginita.
Sunt un om foarte norocos, intr-atat de norocos, incat pot afirma cu mana pe inima ca, pana la aceasta varsta, mi-am indeplinit fiecare vis pe care mi l-am croit vreodata. Sunt dorinte schitate in fiecare miez de noapte al copilariei, definitivate ani de-a randul in nopti in care, din pricina entuziasmului, n-am reusit sa lipesc genele pana cand nu am stabilit ultimul detaliu al planului meu sau cand primele raze ale diminetii mi-au strigat trezirea.
Prin conjuncturi miraculoase pe care imaginatia mea nu a indraznit nici sa le gandeasca, mi-am vazut indeplinite toate visurile copilariei. La inceput, realitatea a parut exact asa cum o sperasem: fara cusur. Mai apoi itele incurcate ale vietii mi-au dovedit ca nimic nu-ti este daruit gratuit, fara a ti se cere ceva in schimb, sau fara a ti se oferi o dura lectie de viata.
In urma cu cateva nopti n-am putut adormi. Nu mai gaseam nimic la care sa pot visa. E drept, niciodata n-am pretins prea mult. In vreme ce altii isi doreau sa cucereasca pamantul intreg sau sa atinga vreo culme virgina a succesului, eu am visat intotdeauna (intr-un mod matur imi place sa cred) la o fericire mediocra. Imi doresc putin din fiecare, ceea ce oricum imi pare deja foarte mult.
N-am vizitat tot ce mi-as fi dorit sa vizitez, n-am cumparat tot ce mi-as fi dorit sa cumpar. Dar imi par maruntisuri in absenta carora pot trai fara regret. Am nevoie de un vis. Un nou si mare vis. Unul cu care sa adorm in gand. Unul care sa ma trezeasca in zori de zi si sa ma impinga la planuri si la lucru pentru a-l indeplini. Sunt sigura ca in curand il voi gasi. Fiindca fara vise, viata imi pare fara rost: un om fara vise este un om fara pofta de viata. Un om fara speranta. Fara motivatie. Si atunci nu pot decat sa indemn la visare, la croirea cat mai multor visuri care sa va mentina vie dorinta de viata. Fiindca drumul care fericire, este mai frumos decat atingerea visului in sine.
PS Am ras extrem de amuzata de ideea de a cumpara un vis pe bani; chiar, ati investi intr-un astfel de vis? Si intrebarea mea e sincera, fara urma de malitie. Ati cumpara visul cuiva care are stringenta nevoie de bani pe bani? Si la ce valoare?
Am putea deschide oare o bursa a viselor neimplinite sau uitate, prafuite intr-un colt al sufletului pe care nu l-am mai vizitat de mult tocmai de teama de a nu intalni eventual frustrarea sau alt sentiment? Stiu ca astfel de locuri necesita o curatenie trainica sa poti merge mai departe, insa nu crezi ca fiecare avem cate un sipet colbuit, pitit in podul nostru cu vise?!...Ei, ce ziceti? Asa s-ar rezolva setea de vise care ne macina, pe de o parte si pe de alta parte am putea aplica principiul bunului samaritean.

Un vis as darui gratuit persoanei care m-a acuzat ca traiesc in lumea viselor...si ma intreb...a visat vreodata?... a simtit cum se respira in lumea viselor?:)

VIATA M-A LOVIT,EU AM IERTAT-O...

Astazi a fost o adevarata zi de toamna.Iesind dimineata din serviciu,am privit cerul-ca de plumb-si incet ,Bacovia isi facu loc in gandurile mele,amestecandu-se cu povestea tinerei de aseara venita pentru consultatie...pe parcursul intregii nopti am rememorat fragmente din spusele ei si cu cat imi aminteam mai mult cu atat mai impresionata am devenit,desi inca sunt copii molestati de parinti,crescuti in conditii mizere,fara pic de afectiune din partea celor care le-au dat viata si pe care,din pacate ii intalnesc aproape zilnic ,putand face prea putin pt sufletele lor...
Tot respectul si admiratia mea pt Mariana,de asta m-am si hoatarat sa-i scriu povestea astazi,in zi de mare sarbatoare crestina,si ma gandesc ca poate acea copilarie chinuita a fost jertfa ei intru inaltarea spirituala...a trecut peste toate,sufletul ramanand la fel de pur ca al unui copil
Vulnerabilitatea fata de cei mai mari, inocenta oricarui copil, credibilitatea ca ei ne vor binele, credinta nemarginita in Dumnezeu inca nemacinata, ne faceau sa credem ca ne meritam fiecare palma, pumn, fiecare tipat, urlet sau vanataie. Din pacate asa incepe viata multor copii. Din pacate asa a inceput si a ei, intrebandu-se mereu cu ce a gresit, spunand mereu ca ea nu a ales sa se nasca, ca nu are nicio vina, ma doare, nu mai da, nu mai fac acel nimic inocent care pe ei ii supara atat de rau.
"Copilaria ar trebui sa fie perioada in care copii numara bomboane si cati oameni ii iubesc, nu zilele in care sunt batuti, zilele in care tatal vine beat, in care numara putinele zile in care tatal este treaz, si putinele clipe in care primeau atentie si o doza de iubire. Imi amintesc… inca… intotdeauna cum stateam si ma uitam pe geam cum vine, il studiam sa vad daca este beat sau treaz si ma bucuram ca este luni si este treaz… deci in aceasta saptamana se va imbata probabil doar de trei ori, trei batai, era cat de cat suportabil. Mergeam la somn plangand, rugandu-ma sa divorteze sau sa ma abandoneze familia. Traiam in lumea mea, aveam visele mele mereu umbrite de un cosmar: violenta fizica si psihica. Acum stau si ma gandesc cum oare toata furia, frustrarile, ura se puteau varsa asupra mea, numai a mea. Am crescut totusi iubind-o pe sora mea mai mare, copilul dorit, iubit si protejat. Eu cu ce greseam, de ce eram marginalizata, de ce mama avea o vorba buna, un zambet, o imbratisare numai pentru ea?
Eram atat de suparata incat refuzam sa cred si sa accept ca ea este mama mea. Pana la varsta de patru ani am evitat-o mereu si m-am ascuns de ea. Ma ingrozeam numai cand auzeam omanenii intreband-o pe mama… acesta este copilul? Este normal?
Mi-am petrecut copilaria, ajutand parintii la treaba, invatand, scriind caiete intregi cu pagini rupte din cauza unei greseli, recitand poeziile seara in fata tatalui meu amenintata de curea daca greseam, incercand sa dovedesc ca eu sunt buna, ca ii iubesc indiferent de ce imi fac ei, cautand singura raspunsuri la zecile de intrebari pe care le avem mereu de pus: de ce? de ce eu? de ce mie? de ce asa? intotdeauna… de ce? Paradoxal tatal meu isi dadea seama din cand in cand de ce facea si incerca sa-si rascumpere greselile, oferindu-mi cateva amintiri frumoase in copilarie. Eu nu am fost niciodata intr-o tabara, n-am avut cizme noi, haine noi, ghiozdan nou, n-am fost in excursii, nu erau bani si pentru mine. Eu aveam masinutele mele, avioanele mele cu care calatoream virtual acolo unde se plimba sora-mea. N-am avut niciodata ce au avut copii de varsta mea, insa Dumnezeu mi-a dat inteligenta, frumusete, ambitie si dorinta, dorinta de a fi mai bun, de a descoperi mai multe, de a avea prin propriile forte. Cand am avut oportunitatea sa fac liceul in alt oras, am plecat cu inima deschisa, cu speranta ca numai asa voi reusi sa fac ceva cu viata mea. Eram un copil, aveam 14 ani, eram entuziasmata, fericita, plina de viata, era un nou inceput pentru mine, un inceput in capul listei pe lista admisilor, umbrit de intrarea surioarei mele la facultate.
M-am lovit de oameni buni, rai, frumosi si urati spiritual, am fost dezamagita de foarte multe ori, mi-am dat seama ca fetele sunt rele intre ele, m-am trezit singura intre straini, fara cateii mei, fara parinti, am incercat sa ajut, sa inteleg, sa ma adaptez, sa trec peste prejudecatile “normale”, sa nu judec, sa nu ma las intimidata, sa raman aceeasi eu, cu dorintele si aspiratiile mele. Am inceput sa-mi dau seama ca oricate batai, certuri si vanatai as avea pe mine, parintii ma iubesc, am inceput sa-i accept asa cum sunt, sa nu-i mai judec, sa multumesc ca exista, ca ma ajuta si ca totusi au facut un efort financiar enorm sa imi ofere o educatie mie si surorii mele. Inca din liceu am inceput sa lucrez sa ma pot intretine.
Credeam ca se vor schimba acum ca nu mai sunt langa ei, dar m-am inselat, sfarsitul de saptamana cu ei era un cosmar, vacantele la fel. Niciodata nu erau multumiti, eram premianta, crescusem frumos, eram un copil cuminte, dar asta nu-l impiedica pe tata sa ma desfigureze, bataile sa fie mai crunte, betiile mai dese, certurile intre ei mai asurzitoare, banii mai putini, viata mai grea. Imi doream sa fac ceva, sa le arat ca gresesc, ca se autodistrug, nimeni nu ma asculta. Sora mea care mereu a fost rece cu ei, care credea ca totul ii este cuvenit, a preferat sa-si vada de viata ei, sa se casatoreasca, sa-i viziteze cat mai rar. Aceasta lupta a durat 21 de ani. Numai eu stiu prin ce am trecut, cate nopti nedormite, in cate colturi am plans sa nu ma vada nimeni. Am renuntat la ideea ca mama nu ma iubeste, in felul ei chiar m-a iubit mereu. M-am apropiat de ei, sunt parintii si prietenii mei cei mai buni. Am devenit stalpul familiei, sunt baza lor, ne sfatuim in tot ce facem. Am castigat!
Sunt amintiri, chinuri, cosmaruri pe care nu le-am povestit niciodata pana acum. Nu vreau sa fiu compatimita, am avut parte de legea compensatiei, am intalnit si oameni buni care mi-au oferit familia pe care eu nu o avem “aici” si “nici acolo”. Am fost inzestrata cu frumusete interioara si exterioara, cu inteligenta, cu multe calitati, desi am mult mai multe defecte, dar sunt iubita si luata ca atare.
Oare daca in viata mea nu existau aceste mici obstacole, mai apreciam eu atat de mult frumosul muzeelor, mirosul aerului curat? Mai iubeam animalele? Mai munceam sa am totul prin propriile forte sau deveneam pur si simplu o tipa la moda? Nu este important ce a fost. E adevarat, inca mai am cosmaruri ca sunt batuta, ca tata mai bea, dar trec… am invatat din greselile lor, am invatat sa iubesc si sa las sa fiu iubita, am invatat sa fiu om, sa am principii, sa ofer, sa primesc, sa ajut, sa sper, sa zambesc, sa accept, sa iert si, cel mai important, am inceput sa-mi doresc o familie alaturi de omul care imi sterge sudoarea si lacrimile dupa ce am un cosmar, fara sa ma intrebe ce-am visat, de ce plang, de ce tresar daca vad un copil batut pe strada, de ce nu gust macar o gura din paharul lui de vin. Este omul care ma iubeste pe mine neconditionat si care imi iubeste parintii pentru ca exista si datorita lor exist si eu, care le multumeste ca m-au educat, ca m-au crescut si ca m-au iubit, ca mi-au oferit o educatie aleasa… fara ca el sa stie ceva sau sa banuiasca trecutul meu si al lor.
Imi place ca nu respir aerul cotidian plin de aceeasi normalitate. O lectie de viata care nu m-a invins in niciun sens. Sunt convinsa ca sunt multi si multe alte fiinte ca mine. Le doresc succes, noroc, iubire si multa tarie psihica, pentru ca fiecare avem o poveste si un destin… pe care nu-l putem schimba.

Un copil care s-a autoeducat: a suferit, a iertat , a iubit, invatat si a gasit calea corecta in viata. trebuie putere dumenezeiasca sa iubesti precum ingerii!
La multi ani,Mari!

ENERVANT DE SPECIALI...PRIETENII MEI

Cand sunt cu ei timpul parca se dilata. Confortul psihic pe care mi-l confera prezenta lor e un drog mai puternic decat oricare altul. Nu-ti dai seama pe ce loc e o persoana in viata ta decat atunci cand o revezi dupa ceva vreme si realizezi ca va avea mereu o camaruta inchiriata in inima ta.
Nu pot sa nu ma gandesc la Felicia ca la una dintre cele mai sincere fete pe care le-am cunoscut. Ea e persoana care o sa te priveasca limpede indiferent de situatie. Te va asculta si te va iubi mereu, in felul ei dulce, ca siropul de artar. Nu pot sa nu o privesc pe cealalta Felicia de langa mine si sa nu ma minunez de tinuta ei, de aerul feminin pe care il degaja prin fiecare por, de rasul ei "special" si de incheieturile fine. Nu pot sa n-o vad pe Nico ca pe fata cu care poti vorbi ore in sir, pana si cele mai penibilo-stupide subiecte. Fata care te poate face sa razi cand vrea si cea care iti spune totul in fata, no matter what. Nu pot sa nu ma gandesc cat de drag mi-e Cornel si cate aiureli am facut impreuna. Probabil una dintre singurele persoanele mai ametite decat mine. Singurul care mi-a stiut fiecare gand, care mi-a impartasit fiecare vis si care m-a certat mereu cand chiuleam. Nu pot sa-l uit pe Doru, baiatul pe care l-am simtit mereu in aceeasi tabara cu mine. Baiatul cu care am disecat probleme, teorii, treburi de adulti si care,din pacate nu mai e printre noi.... Nu pot sa nu-i amintesc pe Sorina si Bogdan, cei alaturi de care dadeam adevarate spectacole, cei cu care comentam fiecare meci de fotbal si care reuseau mereu sa scoata cate-o perla;pe Lili,impreuna cu care m-am initiat in tainele ...bucatariei,impartasindu ne in secret ...nereusitele incercarilor noastre:) Cum sa n-o amintesc pe Mihaela ,cea alaturi de care am impartit 12 ani de scoala si care se supara sau ma suparam ca nu aveam intaietatea la ora de muzica:P
Violeta,alaturi de care am crescut si m-am format ca si om,si pe care,reintalnind-o dupa multi ani pe care viata ni i-a furat,am regasit-o aceeasi:blanda si senina.Sa- l uit pe Dan? persoana care-mi cunoaste gandul cu o secunda chiar inainte de a l constientiza eu...) si caruia ii multumesc ca e alaturi de mine...si poate intelege acel balans aproape permanent si atat de caracteristic Balantelor mereu in cautare de gasire a punctului de echilibru din toate...
Nu pot sa nu va am pe toti in gand, chiar daca v-am mentionat sau nu... pentru ca pur si simplu nu pot!

VITEZA LA VOLAN

NU E NEVOIE DE PREA MULTE CUVINTE AICI,CI DOAR DE LUAT AMINTE...

VIZUINI :) ... DE LOCUIT

La viata mea am locuit in multe locuri si ca orice om am ajuns sa apreciez confortul si intimitatea unei vizuini doar a mea, in care sa pot fi eu insami, in care sa pot respira, in care sa nu trebuiasca sa fiu ceva pentru cineva, in care sa pot topai, umbla cum vreau eu, care sa fie efectiv spatiul meu. Pentru mine locul in care traiesc este extrem de important, caci volens nolens imi influenteaza starea de spirit si de aceea mereu incerc sa am o vizuina cat mai prietenoasa si mai calda.
Din nefericire pentru mine si cred ca pentru multi altii, majoritatea locurilor in care am locuit pana acum au fost mai mult contextuale, adica nu am ales eu sa stau acolo, si mereu au existat elemente de frictiune (vedeti ce frumos am spus )
dar un apartament simplu,fara fite, pentru mine a avut un rol extrem de important, nu as fi crezut ca locul in care traim poate avea un rol terapeutic, dar iata ca se poate.
Pentru o perioada mai lunga decat mai scurta am avut ceva probleme , perioada in care lumea de afara nu era exact locul in care doream sa ma aflu, asa ca de fiecare data cand ma retrageam la mine in vizuina, de fiecare data cand intorceam cheia si incuiam usa un sentiment de liniste si de bine ma cotropea. In acea casuta mititica era universul meu, aici nu trebuia sa zambesc aiurea, sa port conversatii pe care nu le doream, aici puteam fi eu insami fara a trebui sa explic cuiva de ce sunt tacuta, de ce nu simt nevoia sa ma bag in seama si sa fiu bagata in seama.
Vietuiam ca o veverita in vizuina ei. Ce se intampla este ca in aceasta perioada in care eu am simtit nevoia de liniste, de regasire de sine casuta mea a jucat un rol extrem de important, si atunci am inteles eu cat de semnificativ este locul in care traim.
Personal cred ca lumea asta a decoratiunilor interioare a luat-o putin razna, prea multe briz-briz-uri si inutilitati. In opinia mea vizuina ideala este calda, functionala si curatica, ne reprezinta si contribuie la starea noastra de bine. Nu cred ca avem nevoie de palate, sali de bal si etc. pentru a fi fericiti si multumiti cu locul in care traim.
Eu personal pot locui in cea mai mica vizuina din lume daca acolo se afla sufletul meu, daca acolo pot fi eu insami, daca acolo pot respira in voie, daca acolo viata pe care o vietuiesc este oglinda mea

Imi place intrebarea asta, si e o intrebare care mi-ar placea sa o pun uneori oamenilor, nu o fac cel mai adesea, dar ma gandesc la ea.
Va veti intreba, cum adica cu ce ma asociez? Eu? Pe mine?
Da, cu ce va asociati, adica atunci cand va ganditi la propria persoana cu ce o asociati.
Un exemplu de raspuns este raspunsul meu.
In mod evident si total asteptat ma asociez cu mai multe lucruri, depinzand de moment, depinzand de dispozitie, depinzand de nivelul de asociere la care ma refer. Caci noi, ca si cepele si capcaunii avem mai multe straturi , dar stiati asta deja.
Personal cred ca lucrurile cu care ne asociem spun multe despre noi ca si fiinta umana si modul in care ne percepem pe noi insine si realitatea din jur.
Sa zicem ca aceasta intrebare ne ajuta in auto-cunoastere si auto-definire si fac pariu ca altii s-au gandit la ea inaintea mea, dar cum eu inca descoper lumea presupun ca nu imi e interzis sa o pun din nou.
Deci cu ce ma asociez eu:
Deoarece modul in care percep eu realitatea, imaginile, oamenii, intamplarile, e foarte influentat de imaginatie si asocieri imaginative, evident si asocierile pe care le fac pentru propria persoana sunt la fel.
Spre exemplu uneori ma asociez cu o pernuta parfumata, uneori cu un norisor (ala cu silver lining care pluteste, nu din ala de furtuna), uneori cu o raza de soare, uneori cu un titirez, uneori cu un pitic, uneori cu pisica (prietenii stiu de ce ) si tot asa, sunt foarte, foarte multe lucruri si am eu asa un feeling ca pe masura ce voi inainta in viata vor fi si mai multe.
Deci, dvs. cu ce va asociati?
Daca doriti sa raspundeti evident.

INTREBARE: CE FACI?

Ce faci?
Cu totii cred ca auzim intrebarea asta de cateva ori pe zi, invariabil. Eu nu am absolut nimic cu aceasta intrebare, dar nu imi place atunci cand este folosita ca element social. Cand pe cineva nu intereseaza absolut deloc ceea ce fac eu, fizic sau spiritual, dar totusi ma intreaba asa de conversatie.
Din acest motiv apelez la diverse raspunsuri ca sa imi exprim indolenta. Exemple de asemenea raspunsuri sunt:

- Exist cu succes.
-Bine la cine gasesc.
-Cobor/ urc scarile.
-Iete si eu pe aici.
-Mai nimic bun.
-In principiu respir.,etc.la creativitate stau bine.

Cand ma intreaba oamenii mei insa, pentru ca stiu ca pe ei chiar ii intereseaza ce fac, le raspund cu cel mai mare drag. Familia mea in special are o afinitate deosebita pentru aceasta intrebare, si stiu ca ei nu doar pun aceasta intrebare dar o si sparg in mai multe variante. Ce faci acum fizic? Cum esti spiritual? E totul in regula la munca, acasa, cu viata, esti multumita? Etc. Esti bine?

Nu imi place acel Ce faci? gol de sens care de fapt nu exprima o preocupare sincera si de aceea si eu la randul meu evit sa pun aceasta intrebare atunci cand chiar nu ma intereseaza ce face cineva. Ma rezum la formule de salut sau la intrebari inlocuitoare. Intreb Ce faci? atunci cand ma intereseaza exact ce face acel om, scrie, e la telefon, face baie etc.
Uneori cand mi se pune aceasta intrebare am tot felul de raspunsuri sarcastice in cap . Merg, nu vezi? Stau. Ma uit in gol. Tot felul de chestioare amuzante la mine in cap.
Mi a venit idea cand am fost intrebata in aceasta dimineata in timp ce citeam ce fac, si am raspuns si eu timid caci era oarecum evident ce fac: Citesc.
E la fel ca atunci cand la birou ma intreaba lumea: Ce faci? La munca?
Ahhh nu, sunt o iluzie optica, eu de fapt sunt pe un chaise longue in ...K...landa! :))))

CRIZA IN NE-CRIZE

La mine nu e criza. La voi e criza?

Ma gandeam eu asa azi ca peste tot pe unde ma intorc dau cu ochii de spectrul amenintator al crizei. Ranjeste la mine in conversatiile cu prietenii Nu se mai gasete de lucru nimic!, se hlizeste la televizor cu politicieni inepti care o tot leagana in varii planuri de salvare, sta cocotzata in fiecare zi la serviciul meu si se amuza de cum fac trei joburi diferite pe bani mai putini, se insinueaza in realitatea mea si ma invaluie in anxietatea nesigurantei.
Eu privesc in viitor si cumva inconstientul meu optimism il vede minunat si luminos. Ma irita criza. Ma enerveaza ca ii simt respiratia greoaie pe ceafa in fiecare zi. Ma agaseaza ca ma forteaza sa ma gandesc la lucruri la care nu vreau sa ma gandesc. Nu vreau sa ma gandesc la bani, la fatalitatea zilei de maine, nu vreau sa ma inchistez in scenarii nefaste ca raman fara serviciu, posibil fara casa, fara masina, ahh , m-a luat valul, ops!
Eu cred ca noi alegem cum traim criza, in crize sau nu. Daaa, stiu si sunt extrem de constienta ca este foarte greu sa iti mentii spiritul sus cand esti bombardat din toate partile cu stiri negative, potentiale sau adevarate, cand treci prin valuri de concedieri, dar... what the hell? Peste 10 ani vom regreta daca din cauza crizei ne-am pus viata in asteptare si nu am profitat de aceste momente, de zilele noastre de acum.
Atunci criza va fi de mult trecuta in cartile de istorie, mitocanii de azi vor fi mitocanii de maine, noi vom fi persoana pe care o construim, iar viata noastra ne va oglindi... asa ca... ce rost are sa ne crizam???
Recunosc ca am emotii, dar in acelasi timp ma si gandesc la toate lucrurile pe care mi le doresc, la tot ceea ce vreau sa implinesc si creez si cand fac acest lucru criza devine mica, mica, mica, doar un eveniment in plus pe raboj, iar dorinta mea de a imi trai viata asa cum imi doresc devine mare, mare, mare si simt ca pot face tot ce imi propun.
Deci? Care criza? Caci mie imi pare ca doar se balangane barca putin, iar avantajul acestui lucru este ca ne ofera puncte de vedere noi si perspective nebanuite.

Think about it!

BALADA FARA CUVINTE

Nu-ti fie frica de ridicol; daca simti ce spui, daca te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum sa fii ridicol. Fa-l pe cel de langă tine sa simta ce simti - dinauntrul lui. Din afara poti convinge, si poti întelege lucrurile, dar fara sa le simti. Lucrurile pe care nu le simti se uita, sau te poti obisnui pana la urma cu ele, ceea ce e si mai rau. Ce pleaca din tine nu se poate uita, si nu te inseala, si atunci nu se poate intoarce niciodata impotriva ta; dar pentru asta trebuie sa fii foarte curat cu tine, si asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect...
Niciodata nu stii unde te poarta viata , inchide ochii , deschide-ti sufletul si intinde-ti aripile si vei avea lumea la picioarele tale in timp ce tu te vei minuna la picioarele lumii de bogatia , frumusetea , diversitatea si cruzimea existentei umane
Nu mai caut iubirea intr-un bob de amintire cand fiecare zi imi dicteaza simpla fericire...

Cat de deprimant e sa te muti! Sa vezi toate lucrurile si cutiile adunate in mijlocul unei case noi, care nu iti spune nimic, despre care nu stii nimic, de cine a fost locuita inainte...Oribil! Din nefericire, lucrul asta ni se intampla de cel putin 2-3 ori in viata. Fireste, asta in cazurile cele mai fericite. Da, se poate sa existe si oameni care se nasc, tariesc si mor in aceeasi casa. Sa fie oare mai fericiti decat ceilalti? Sau mai plictisiti? Pentru ca una e sa redecorezi o casa, alta e sa te obisnuiesti cu un cu totul alt décor.
Sentimentul de stabilitate si siguranta pe care ti-l da propria ta casa, pe care nu o schimbi poate niciodata, este esential. Te ajuta sa intelegi viata intr-alt fel. Adica stii mereu ca tu ai o casa a ta, ca ai unde sa te intorci. Un fel de permanenta a obiectului; ceva de care toti avem nevoie, pentru stabilitatea si siguranta noastra psihica.
Mi s-a intamplat adesea, dupa ce m-am mutat dintr-o casa, sa ma intorc acolo, in vis. De fiecare data se intampla un lucru ciudat: inca aveam cheile fostului apartament. Simteam ca intru fraudulos, pe un teritoriu care nu mai era al meu, dar nu ma puteam abtine sa nu revin acolo, in acel loc familiar care fusese pentru o vreme al meu.
Dar ti se poate intampla sa revii la fosta locuinta si cu ochii deschisi. Adica, sa pornesti spre casa, uitat de ganduri si sa te trezesti ca te indrepti spre fosta locuinta. Sau treci in acte, distrata fiind, fosta adresa.
Iata ca este totusi necesara aceasta stabilitate mintala a locului pe care il denumim casa noastra.
Oricum ar fi, ideea mutatului intr-o alta casa sperie pe mai toata lumea. Toata chestia asta ia o asa amploare incat nu mai stim unde ne este capul. Cand te muti dintr-o casa intr-alta, in acelasi oras, mai e cum mai e. Dar cand schimbi orasul sau tara, atunci lucrurile chiar ca se complica. Iti dai seama ca nu va fi suficient sa renunti la multe dintre lucrurile care par a nu-ti mai face trebuinta, dar si la tot felul de amintiri. Singurul lucru ce te poate stimula sa te aduni si sa te repliezi este ca noul loc, in care vei pleca, sa iti placa mai mult decat cel vechi. Sa vina cu ceva nou, incitant, sa iti schimbe viata intr-un mod placut. Atunci vei avea nevoie doar de timp si energie pentru a te adapta. Iar asta nu te va lasa coplesita de ce ai lasat in urma, de amintiri sau locuri placute pe care nu o sa le mai poti vedea atat de des.
Oricat ai fi de ordonata si atenta cu lucrurile tale, tot te va bulversa intr-o oarecare masura.
Putini oameni reusesc sa se adapteze cu foarte mare usurinta unei astfel de schimbari. Sa nu se sinchiseasca de faptul ca biblioteca nu mai arata la fel si se gaseste intr-o cu totul alta camera, mobilierul nu are nimic in comun cu cel vechi, cunoscut, lumina nu mai cade la fel in sufragerie, zgomotele sunt cu totul altele, vecinii parca si mai dificili si carcotasi etc.
Daca stam sa ne gandim bine, la inceputul vietii noastre avem parte de noua luni de stabilitate. E drept, casa e cumva ambulanta, insa noi suntem complet securizati si in aparenta, lipsiti de orice dificultate de adaptare. Lucrul asta cred ca ne marcheaza intreaga viata. Venim pe lume cu ideea ca lucurile sunt constante, sigure, simple.
Ce experimentam dupa aceea, pe parcursul vietii, in functie de alegerile pe care le facem, face parte din propria noastra evolutie. Notiunea de aici si acum capata diferite valente. Iar acasa, poate capata si o notiune abstracta, desemnand doar locul in care ne aflam noi, la un moment dat in timp.

NU VEDEM LA TIMP....

Nu ai observat cat de usor pare totul cand dam vina pe celalalt? Cand ne gasim scuze pentru ce facem si astfel suntem mai linistiti? De ce exista aceasta invinovatire a altor persoane cand mai intai de toate ar trebui sa ne gandim la noi? Din simplitate. Ne “curatam” de vina acuzand pe cineva si gasindu-ne scuze pentru ce s-a intamplat. E atat de simplu si linistitor, nu-i asa? “Daca el/ea nu facea…”, “eu nu stiu de ce patesc asta, dar daca ea/el nu zicea…”. Nu-i extraordinar de banal? Da, dar e corect fata de noi insine?
Ar fi cazul sa invatam sa ne vedem pe noi cum gresim inainte de a arunca vina in carca altui om. Doar asa vom invata fericirea.
Cu totii avem un defect. “Vedem” lucruri mult prea tarziu, cand deja este prea tarziu. Nu-i vedem pe cei de langa noi care se straduiesc sa fie totul bine. Suntem intr-un fel legati la ochi, pana in acel moment in care desi vedem, ni se spune cu o sinceritate usturatoare de suflet: E prea tarziu.
Nu cred ca exista cineva caruia sa nu i se fi spus vreodata in viata: ” E prea tarziu pentru…”. am impresia ca e un defect general. Nu stiu de ce nu realizam din timp. Timpul ne ajuta sa intelegem elemente ale trecutului insa niciodata in acel prezent, ci intr-un viitor intarziat.

Traiesc pentru clipa in care mi se va spune: “Niciodata nu e prea tarziu…”

"Nascuti la inceputul anilor 70-80, vedem acum in 2009 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.
Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea", "Castel", "Ratele si vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinselea", "Hotii si vardistii", ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa) primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.
Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii "Soimi ai Patriei" si ultimii "Pioneri".
La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza... Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.
Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa.
Intre timp, ne consolam cu inghetata Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii.
Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.
Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson , si Backstreet Boys , si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Beyonce. Am citit "Licurici", "Pif" Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata ...si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri fara sa ne fie teama ca "au prea multe E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul.
Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, , taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita", sau "Flori, fete sau baieti" sau "Adevar sau Provocare", sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura" pe cine "iubeam".
Noi suntem cei care inca au mai "cerut prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex", care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?"... ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalatpe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de "first-timers"..."

…si daca-ti amintesti de toate astea, atunci cu siguranta esti DE-AL NOSTRU